31 dec. 2006

Copacii şi pădurea

Conform unor idei atotcuprinzătoare, pădurile se văd, copacii se zăresc greu. După furtună însă, nimeni nu vorbeşte despre păduri, doar copacii sunt cei loviţi şi seceraţi.
Pădurile copacilor ce suntem ne cuprind în întregime. Că sunt pâlcuri, că sunt perdele de protecţie, că sunt păduri de pepinieră ori că sunt păduri seculare, mai nimeni nu face referire la copaci. Rar de tot, câte unul mai spune “pădure de brad” ori “pădure de mesteacăn”.
Deseori, prea des poate sunt amintiţi copacii cu o viaţă efemeră: sălciile, plopii, aninii. Alteori cei care îşi întind rădăcinile întru distrugere. La fel de amintiţi sunt copacii încorsetaţi între trotuare şi străzi.
Nimeni însă nu vrea să îşi aminteasca, nimeni însă nu vrea să vorbească de copacii singuratici, acei copaci care, în bătaia tuturor vânturilor, au fost de neclintit. Acei copaci care au dat sens, uneori, vieţii celor rătăciţi; au dat umbră celor obidiţi, au dat repere dăinuitoare prin vreme acelor care şi-au delimitat existenţa, pornind de la ei şi ajungând tot la ei. Acei copaci care au fost forţaţi să nu poată să rămână anonimi. Au avut nume, şi numele lor s-a păstrat ca un sens al existenţei locurilor şi timpurilor inconfundabile.
La răscruci de vijelii fiind, securea vremurilor a atins de multe ori. Tulpina lor poartă cicatricele loviturilor de secure sau încă păstrează vârfurile săgeţilor aruncate cu bună ştiinţă, ori fără de gândire, spre încercarea şi dovedirea calităţilor acelor trecători. Şi ca nimic să nu rămână ca o simplă întâmplare, vremea şi-a pus amprenta, ascunzând doar, privirilor tuturor, rănile, niciodată vindecate, niciodată vindecabile. Iar dacă toate ar fi fost să dureze la infinit, focul din ceruri s-a dovedit a fi necruţător, lăsând în urmă doar amintirea locurilor.
Mai devreme, ori mai târziu, în umbra sau la umbra semeţilor arbori au apărut puieţii, cei care urmau să ajungă la fel de semeţi. Dar rareori aceştia au reuşit să înlocuiască pe cel din a cărui rădăcină apăruseră... prăbuşindu-se în prea dura necesară luptă, pierind anonimi.
Am trecut de multe ori prin pădurile seculare. Am văzut în aceste păduri şi copaci doborâţi de furtuni sau de fulgere. Dar am văzut mult mai mult cum sunt atacaţi furibund copacii singuratici. Deşi nici loc mult nu ocupă, deşi de folos de multe ori au fost şi încă sunt, oamenii tocmai către ei îşi îndreaptă dorinţa de a-i doborî. Şi ca să completeze opera umană, fulgere apărute de aievea îşi fac mereu drum spre aceşti ultimi copaci singuratici.
Unii dintre marii copaci singuratici, de multe ori nu se mai văd, cotropiţi fiind, în existenţa lor, de creşterea pădurilor nedefinite, în amestec fără formă. Copacii ce nu se văd de atâta pădure nedorită... Iar pădurile nedorite încep să cuprindă aproape întregul areal. Vâscul acestora ameninţă necruţător existenţa nobilă a copacilor singuratici, ba chiar şi pe a celor ce mai au, sau vor să aibă o existenţă necesară şi lăsătoare de rod.
Nu mi-am dorit niciodată să mă compar cu un copac singuratic. Nu mi-am dorit niciodată să am destinul unui copac singuratic. Mi-am dorit întotdeauna să fiu ca un copac în mijlocul pădurii. Poate şi pentru că mi-ar fi fost mult mai uşor. Dar poate că am fost un soi ce nu s-a putut cuprinde în nici o pădure. Pădurile m-au împins mereu spre margine şi mereu m-am trezit ca un copac singur, în bătaia vânturilor, în vorbele oamenilor, trimis mereu, mereu către margine. Şi mereu, fără împotrivire am plecat în căutarea pădurilor ce îmi vor permite să stau o clipă să îmi pansez rănile săgeţilor otrăvite. Am simţit uneori că sunt obosit şi mi-am dorit să rămân doar o umbră, intins peste drumurile ce le tot mersesem. Dar parcă nici aşa nu mi-a fost dată odihna şi mereu a trebuit să privesc cerul, apele, norii, fulgerele, vânturile, direct în faţă. Şi mereu să bat drumul sorţii doar pe jos. Şi aproape mereu să o iau de la început. Iar drumul nu se lasă niciodată a fi scurtat. Se vrea uneori a fi mai greu, aşa încât de multe ori trebuie să iau în piept urcuşuri de neimaginat. Iar vânturile îngheţate suflă fără încetare, din aproape toate părţile.
Lumina soarelui mi-a crestat în priviri dorinţa de a domoli întunericul. Frigul iernilor mi-a brăzdat fruntea să pot rezista căldurii toride. Ploile de toamnă mi-au înlăcrimat ochii să mă pot apăra de vânturile de peste vreme. Şi urmele trecerii doar s-au estompat, urmând ca odată cândva să bată pragul... Acel prag peste care pasul, mic în forma sa cea mai simplă, mare în însemnătatea lui reală, nu se va mai întoarce... niciodată...
Sau e poate doar o iluzie... Poate doar se va închide un cerc... Şi un alt cerc deschis îi poate lua locul... Şi aşa mai departe... Et caetera... până în eternitate. Şi chiar mai departe!

Privind spre lume

Acum 24 de ani, în Iunie 1982 plecam pe un drum hărăzit de necesitatea împlinirii. Era momentul încheierii unei fireşti perioade existenţiale. Pasul necesar trecerii pragului (admiterea la liceu) – un pas ce în acel an era necesar a fi talia săritorilor cu prăjina – m-a propulsat pe orbita celor care nu aveau voie la întoarcere. Aveam de ales astfel doar drumul înainte.
Cum viaţa e o înşiruire de întâmplări şi coincidenţe, coincidenţa a fost ca noi, cei care în 1982 păşeam ca elevi ai clasei a IX-a la Liceul de matematică-fizică “Traian” să începem un nou ciclu al vieţii noastre la 100 de ani de când se hotărâse înfiinţarea acestei cetăţi a ştiinţei, făuritoare de oameni cărora li s-a recunoscut emblema de personalitate.
Furcile caudine ale obligatoriului spirit al <Liceului „Traian”> ne-au triat în mod continuu şi nepărtinitor. La doi ani de la acea „mare trecere” ne-au trecut încă odată prin sită. Am rămas mai puţini, într-o firească şi necesară luptă pe acel drum ce ne-am impus. Şi am reuşit să parcurgem şi acel drum, împletind viaţa de elevi cu trăirile de adolescenţi. Şi ne-au unit întâmplări, bucurii, fireşti descumpăniri, rătăciri, complicităţi, urcuşuri şi coborâşuri pe ale noastre continue cărări ce au împletit drumul devenirii.
1986, Iunie a adus clipa de împlinire şi de răscruce. Din acel moment drumul se vroia pecetluit doar de vrerea proprie. Şi, de aici înainte a fost mai uşor pentru unii, mai greu pentru alţii, mai lung sau mai scurt, dar, peste ani, pentru aproape toţi, suma a fost pozitivă.
Am redevenit de multe ori în vremurile acelea, regăsindu-mă acel ce am fost. Mi-am căutat schimbările pe care cei ce atunci mă ştiau spuneau că sunt minore sau că nu există. Şi, pentru că le dau dreptate, am readus către cei de azi gândurile acelor vremuri. Şi ale acelor idealuri. Pentru că aşa a fost să fie. Până acum fireşti sau nefireşti oprelişti au făcut ca aceste file de Paşaport ale devenirii să nu poată fi luminate decât de difuza lumină a sertarului. Iar dacă tot a fost să fie aşa am şi eu partea mea de vină. Cei ce ştiu povestea să o spună. Cei ce nu o ştiu, să nu o inventeze. Eu nu o voi spune!
Şi astfel aşa mă puteţi descoperi pe mine, cel care am fost şi sunt. De fapt acesta sunt eu. Un om ce a trecut prin timp, purtând urmele acelor timpuri. Şi, poate, că a şi lăsat urme în treceri. Poate am fost cuprins de deznădejdea idealurilor pierdute după acel Decembrie 1989 în care m-am implicat suficient încât să-mi pot permite să nu accept, de nici o parte, minciuna. Şi poate de aceea, sau ca o premieră, în 24.12.1989 am preferat să rămân în lumea celor mulţi. Şi tot de accea am preferat ca dovezile despre mine –cel din acele zile– să ţină companie, în sertar, “gândurilor” ce se vor derula în continuare. Acum au rămas singure Şi tot aşa or să rămână.
Prin ceea ce sunt, prin ceea ce fac, prin gând sau prin reacţii, e posibil să fiu văzut ca un om controversat. Şi poate că acesta e o realitate. Unii mi-au judecat contradicţiile pozitiv, alţii, într-o normalitate a echilibrului le-au pus spre negativ. Şi toate acestea mă definesc pe mine, un om în această mulţime de anonomi.
Poate, despărţindu-mă de un comportament care defineşte deja o modă – şi referire fac la “plimbarea la Biserică de dragul imaginii” ca şi de o neînţeleasă convertire la credinţă a celor care erau străjerii ateismului – am lăsat loc de interpretare şi am generat şi mai multe controverse. Şi astfel m-am situat, a nu ştiu câta oară, “împotriva tuturor”. Dar eu, faţă de mulţi alţii, am făcut acest pas în suficientă cunoştinţă de cauză. Iar explicaţiile mele sunt simple: în primul rând ca unul ce încearcă să dea explicaţii fenomenologiei naturale – prin prisma faptului că am absolvit Facultatea de Fizică – şi în al doilea rând am avut curajul şi îndrăzneala să trec mai departe de spusele oamenilor în sutană – preoţii – şi să încerc să dezleg tainele şi tăinuirile credinţei, în primul rând creştine. Şi cum firul drumului s-a cam întors şi că-tre cei pe care noi îi blamăm ca păgâni, am considerat ca fiind absolut necesară delimitarea. Mai mult decât atât, instituţia numită Biserică se face de toate vinovate. Instituţia şi oamenii care o slujesc şi mai ales cei care se fac a o sluji. Mă plec adânc în faţa sfinţiei şi clarviziunii strategice lui Daniil Sihastru, a demnităţii lui Constantin Brâncoveanu, a celor care, cu Dumnezeu în suflet, s-au jertfit pentru credinţă, neam şi pământ. Dar nu pot accepta pe cel care, cu Biblia sau crucea în mână, se bucură de durerea altora. Nu voi accepta plecăciunea acestora în faţa mai-marilor vremii, batjocorirea şi chiar uciderea unor oameni în numele unei credinţe.
De ce oare au existat cruciaţii? De ce s-au înfiinţat biserici nefireşti, de un alt rit, dar subordonate unei alte cârmuiri? De ce a existat războiul din Iugoslavia? De ce impunem democraţii cu bombe aruncate din înaltul cerului şi cu tancuri răscolind pământurile sfinte ale altora?De ce s-a impus şi de ce am acceptat uciderea unui conducător într-o zi considerată sfântă? De ce încă mai mor oameni într-o procesiune de exorcizare?
Acesta sunt eu. Rebel şi împotriva curentului. Mereu întrebător. Cu mine, cu alţii, cu tot ce se întâmplă. Şi mereu în căutarea răspunsului. Şi aşa voi încerca să fiu mereu. Cameleonul e poate frumos. Dar omul-cameleon nu cred că poate avea o astfel de etichetă. Acea etichetă derivă din comportament, care, neaoş, româneşte, se numeşte curvărăsie. Iar eu nu vreau legată de numele meu acea etichetă. Niciodată!....
S-au mai schimbat vremurile, s-au mai schimbat oamenii. Însă, cum toate sunt făcute să dureze, atunci când nu sunt menite a face bine, năravurile rămân. Iar comportamentele oamenilor au luat-o parcă razna. Toţi acuzatorii se transformă în judecători. Apărătorii nu mai au dreptul la cuvânt. Dreptul la apărare este doar teoretic. Verdictele sunt cunoscute înainte de judecată...

3 dec. 2006

Schimbări de vremuri

E vremea demolărilor. E vremea când ştirile conţin imagini ale unor demolări. Se pun la pământ case şi fabrici. Munţii noştri arată de parcă uragane nimicitoare au năruit totul în calea lor.
Încet, încet se cam termină lucrurile ce pot fi distruse prin demolare. Dar cum trebuie ca opera de distrugere să continue, s-a început demolarea şi demonetizarea simbolurilor.
Avem un tricolor ce e rupt din curcubeu. L-au vrut unii pătat, dar au existat conştiinţe care l-au purtat alături de inimă, în sensul cel mai real al cuvîntului, pentru a exista şi acum. Dar acum am ajuns ca în inima ţării steagul tricolor să fie arborat numai când este absolut obligatoriu. Altfel, culori ce ne amintesc de Ip, de Trăsnea, de Moisei, de Doja, de Horea, Cloşca şi Crişan, de Crăişorul Apusenilor, flutură şi ne inundă ochii în lacrimi.
Dar răul nu este total. Vin unii dintr-ai noştri şi încep să demoleze simboluri de-a pururi perene. Domnitorii acestor pământuri sunt puşi în lumina reflectoarelor pentru a fi judecaţi doctrinar. Mihai Viteazul este criticat pentru legarea de glie a ţăranilor, uitându-se de prima Mare Unire, merit ce pune în umbră orice greşeală, nu de puţine ori impusă de necesităţile vremurilor. Demnitatea lui Cuza, reformele ce au transformat în consecinţă România reprezintă prea puţin pentru a putea fi mai presus decât urmaşul său, impus, la tron. Apoi, vremurile războiului, legile ce guvernează o stare specială, reprezintă pentru acuzatori doar un nimic atunci când se aruncă asupra Mareşalului cu tot felul de acuze care îl trec în rândul celor mai mari criminali ai omenirii. Şi, mai mult decât atât, cei care au beneficiat de curajul său, uită să spună că părinţii sau bunicii lor au avut parte de tot ceea ce a urmat pentru că El – cel care niciodată nu s-a pus mai presus de interesele ţării, cel care nici de judecată dreaptă nu a avut parte, şi nici loc de mormânt în pământul acestei ţări nu a avut – a avut curajul de a înfrunta pe mai marii vremii şi a-şi urma propria politică.
Şi dacă nu a fost de ajuns să ne demolăm şi miturile conducătorilor, a venit vremea să răstălmăcim Mioriţa. Apoi a venit vremea parodiei, pe Manole, aducându-l în vremurile noastre, punând alături de sacrificiul Anei, drumuri în cramă ori principiul „Merge şi aşa”, doar de dragul scrierii unor vorbe ce se înnoadă, cu pretenţia de poezie a sclipirii de inspiraţie, s-au pus bazele unui podium pe care se urcă cine vrea, cum vrea şi când vrea. Oare dacă podiumul ar fi un eşafod al respectului faţă de ţară ar mai fi atâta îmbulzeală?
Astea sunt vremurile noastre. Demolări, puneri la zid şi „executări în public” sunt necesităţile spectacolelor de imagine. Oameni, ce se vor a reprezenta intelectualitatea zilelor noastre, se coboară în acest grotesc comportament de dragul şi necesitatea prezenţei publice.
Din necesitatea unei pseudo-identităţi, neo-europene, se aruncă la o inventată groapă de gunoi esenţa noastră de români. Uitând de tot ceea ce a însemnat ştiinţa românească pentru progresul omenirii, marii inventatori ce au revoluţionat tehnologii - aducând viitorul mai aproape de prezent - se aşteaptă cu sufletul la gură intrarea în Europa. Venim oare de pe alt continent? Cum se face că toţi, la geografie, învaţă că România este totuşi în Europa. De unde venim de trebuie să intrăm?
Acesta sunt eu. Chiar dacă şi eu am obiceiul de a demola subiecte tabu, nu voi putea fi niciodată convins să particip la demolarea simbolurilor naţionale. Voi crede la nesfârşit în tricolor şi voi păstra lângă suflet stindardul dacilor. Ana lui Manole va fi în conştinţa mea acolo unde este şi Zalmoxe, iar Manole va rămâne pentru totdeauna omul ce a trebuit să îşi jertfească până şi sufletul pentru construcţia durabilităţii umane.
Voi crede fără şovăire în 1 Decembrie.  Domnitorii acestor pământuri, pământeni, de la Burebista până la Cuza, marii bărbaţi de stat, toţi eroii sunt sfinţii de seamă în calendarul Credinţei în România.
Pentru această credinţă a mea puneţi-mă la zid. Dar cel care va avea puterea să dea ordinul de execuţie să fie unul care crede în această ţară măcar atât cât cred eu. Dacă însă nu se va găsi acest om, printre cei care mă condamnă, îmbrăţişati această Sfântă Credinţă. Poate va fi mai bine pentru toţi.
P.S. A existat un nume de ţară care a dăinuit în mentalul social, peste un mileniu. Mihai Viteazul a reîntregit Dacia. Dar, pentru că numele doar era resimţit prin marile cancelarii ca un pericol, ni s-a impus un nume şi o pseudoistorie a formării poporului român. Fără a contesta actualul nume al statului existent pe nucleul Daciei, România, să nu uităm că totuşi în pământul acesta îşi duc somnul de veci oamenii unui popor falnic: dacii, mereu liberi!