25 nov. 2014

Niciodată singuri...

Într-un fel pe care nu ştim să-l definim, trăim contemporani cu propria noastră existenţă, de care, câteodată unii, de multe ori alţii, nimeni îns niciodată, ne facem că nu ştim, ne prefacem a fi altceva decât suntem, alte repere punnem la vedere şi mergem, târâş-grăpiş, pe acea cărare, spunându-ne, cu o încredere arătătoare a marii dezdejdi, că este drumul pe care ni l-am dorit şi-l tot dorim...
Aşa se fac începuturile şi tot aşa sfârşiturile, aşa se face drumul cel bun şi aşa se face drumul cel rău, aşa se merge spre bine, aşa se merge spre rău, spun toţi cei pentru care acceptarea necondiţionată este mai de preţ decât orice credinţă. Zic şi eu, ca ei, când e vorba de începuturi şi sfârşituri, doar că nu am puterea să le dau şi mai departe dreptate. Fiindcă mai departe se deschide drumul contradictorialităţilor fără prea multe cuvinte...
Ca să nu mai zic altceva, voi zice doar că nu-i drum acea cale, bătătorită de nai mulţi sau mai puţini, ori pe arătură, care n-are alt reper decât paşii care o bat, n-are alt motiv de a se crede că totuşi nu se învârte în cercuri, decât o idee lipsită de credinţă, că acela, doar prin faptul că se stă pe loc, este, în mod sigur, un drum...
Singurătatea este firescul timp al trecerii peste pragurile care definesc, în absolut şi unicitate, pe a fi sau pe a nu fi, ca om, ca realitate dinamică a existenialităţii: naşterea şi moartea. Altfel nu s-ar putea, fiindcă acelea sunt clipe ale trecerii dintre lumi... Nici o gaură nu se închide cu două sau mai multe dopuri, puse unul lângă altul. Şi naşterea şi moartea sunt treceri prin gaura ce se deschide pentru trecerea spiritului dintr-o lume în altă lume, lumi văzute şi lumi nevăzute, lumi de taină, care, dacă altfel ar fi, nu şi-ar mai avea rosturile tainelor.
Viaţa, ceea ce în mod comun numim viaţă, este cea care consumă timpul dintre cele două praguri. Cu micile şi fireştile ei excepţii. Altfel trebuie să fie şi este dat altfel să fie. Viaţa nu se consumă prin singurătate, fie ea impusă, auto-impusă ori cea fără de proprie voinţă, trăită. Timpul oricărei singurătăţi este timpul în care mintea, care cu geu, mai ales atunci, poate fi ţinută în frâu, plăsmuieşte cele mai imposibile viitoare fapte, cele mai neobrăzate fanteţii ori duce spre cele mai neînchipuit de mari culmi, mândria, apropiind totul de absurduri inimaginabile. Singurătatea din viaţă îl face pe omul obişnuit extrem de vulnerabil la orice, tentaţii ori primejdii, ori doar simple păreri.
Trecând prin viaţă, fără a fi nevoie de studii şi statistici, de eşaloane şi etaloane, nu e greu să se înţeleagă, de cei care caută să înţeleagă, modul în care şi-au avut viaţa cei care au reuşit, sau cum şi-au avut viaţa cei care au eşuat lamentabil. Nici să se facă mare cercetare nu este nevoie, esenţialităţile şi realităţile spun, de la sine, totul.
Fără repere totul se confundă., totul e prin sine însuşi, un mare adevăr, care nu are parte de nimic contradictoriu, nici chiar de minciuna care să-l facă a-şi pune întrebări. Ceea ce creează singurătatea este nu doar condiţiile prin care se elimină toate reperele, ci un cadru general fără repere, sau cu repere accidentale. Un cadru în care repetiţia este cea care defineşte consumul timpului, o repetiţie care aruncă în desuetul monotoniei viaţa, trăirile, sentimentele, raţionalitatea... Este chiar cumulul de care are nevoie decă-derea ca să înceapă a lucra întru deplina sa împlinire. Este chiar modul în care singur, cel care în sin-gurătate se complace, de a-şi avea săpată groapa care-l împinge în afara normalităţii.
Ca normalitate, ca obişnuinţă, ca firesc, condiţie a unui drum bun, este nesingurătatea prin însoţirea cu oameni asemenea. Excepţiile întăresc regula, dar generalizarea excepţiilor deschide poarta ieşirii din firesc, din obişnuinţă, din normalitate. Fiindcă doar cei asemenea au repere de acelaşi fel cu cele necesare, cele dintâi care se compară între ele sunt reperele. Şi mai toţi, cei care merg împreună, ajung să le aibă la fel. Şi iarăşi se spune că există excepţii... Dar aceste excepţii sunt doar ale prezentului, viitorul eliminându-le, rar prin contopire, mai totdeauna prin fireasca despărţire a apelor. Excepţiile se numesc încăpăţânare şi, dacă este conştientizată ca fiind potrivnică oricărui ideal, de nimic nu se împiedică eliminarea ei. Însă unii chiar se încăpăţânează a fi încăpăţânaţi, considerând că prin ea îşi pot dovedi personalitatea marcantă, fără a se întreba dacă nu cumva această încăpăţânare este dovada mândriei fără margini...
Privirea obiectivă, înspre ceea ce se întâmplă în juru-ne, este îndeajuns pentru a extrage, din urmarea trecutului, adevăruri. Privirea obiectivă, fără judecăţi subiective, privirea înspre fapte şi nu înspre oamenii care au fost făptuitori, fiindcă nu ridicarea de podiumuri se încearcă, poate să facă lumină, dacă cineva se îndoieşte de ceea ce vede a nu fi în lumină, văzând doar în sine şi la sine lumina...
Şi se vede, se vede fără prea multă bătaie de cap că nici unde a fost să fie singurătate, unde drumurile nu de unul singur au fost merse, pe parcusul lor, dar şi înspre final, a fost binele şi rodirea, prezente. Că singurătăţile vor fi puse pe fugă într-un fel sau într-un alt fel, după cum fiecare şi-a avut datul său, hai să spunem, ca să fim şi pe placul celor ce subestimează şi definesc destinul prin faptele oamenilor, după cum fiecare a ales, nu are deloc o mare importanţă, nici că e o particularitate, nici că e o generalitate, ducând într-o matematică a abstractului ideea de general sau particular. Contează faptul că linia de demarcaţie între realizări şi nerealizări a fost pusă de singurătate. Şi este ea, singurătatea cea care tranşează, taie în carne vie, pentru că tocmai aşa este făcut omul, “să nu fie singur”... Biblia, că este sau nu este divină, sau că e izvorâtă din înţelepciunea de milenii a oamenilor, prin acest mai sus citat, spune ceea ce e firesc, ce trebuie spus, ceea ce omul îşi spune în orice început de viaţă firească, ceea ce caută chiar şi cei care, în rătăcirea lor, aleg a aduce laude singurătăţii şi a se întovărăşi cu ea. Dincolo de hotar, se poate să se vadă tot spectrul de nenonociri, de vicii, materiale sau nemateriale, în care oa-menii pot să cadă; dincolo de hotar îşi duc, la nesfârşit somnul, cei care se întovărăşesc cu alcoolul, cei care cad în patima desfrâielor, cei care se vând, mai ales prin sex, cei care mint de îngheaţă apele, cei care se laudă chiar şi cu minciuni, cu plăsmuiri, cei care adună chiar şi gunoaiele pe lângă ei, cei care se autointitulează oameni de spirit, aberând. Şi tot dincolo de hotarul singurătăţii stau cei care judecă pe oricine, pentru a-şi dovedi buna lor alegere...
Cum oare ar putea un om care trece printr-o clipă de descumpănire să rămână la fel ca înaintea acelei clipe? Ce fac oamenii când astfel le este viaţa? Unii caută la semenii lor ceva ce-i poate face să se regăsească, alţii şi-l cheamă aproape pe Dumnezeu, câţiva se cheamă pe sine, pe cel intrisec, pe cel Divin, întru întovărăşire şi ajutorare. Ei nu se lasă a fi singuri... Alţii nu în ceea ce poate însemna spiritul îşi caută aproapele, îl caută în ceea ce este material, în plăceri, fie că e ea plăcere a simţurilor sau a minţii. Ei de fapt caută să-şi omoare mintea, îmbătând-o, cu tării făcute de om, sau cu excesul de hormoni pe care îl provoacă în fel şi chip. Printre ei sunt şi cei care îşi îmbată mintea cu amăgirea că aşa îşi satisfac nevoile sau dorinţele materiale, că aşa îşi rezolvă problemele, ori, pentru a-şi da şi importanţă, pentru a le rezolva pe ale altora. Încetul cu încetul ajung a se confunda cu toate aceste otrăvuri, de nici nu mai pot conştientiza că nu mai vor, că sunt mereu potrivnici, celor care le-ar putea fi aproape, întru trecerea peste încercările vieţii. Aşa îşi merg calea cei care nu se mai pot lecui de alcool ori de droguri, cei care îşi o-moară menirea prin desfrâu, nerenunţând, nici în ruptul capului la el, cei care fac din scornirile lor artă ori înţelepciune, voindu-şi recunoaştere, ei cei care nici măcar nu cunosc adevărata artă ori înţelepciune. Toţi însă îşi laudă cunoaşterea sau multele cunoştinţe...
Spuneam că o matematică a abstractului ne fac să spunem că unii oameni îşi au faptele şi comportamentul într-un uşor caracterizabil general, alţii într-un particular ce nu poate fi cu nimic, ori cu mai nimic, comparat. Însă chiar şi spusa noastră, la rândul ei, se încadrează în general, fiind asemenea cu a altora, sau în particular, fiind în totală contradicţie cu a altora. Aceasta este doar dovada, la fel de matematicistă, a sensului greşit în care facem clasificări, judecăţi. Îmi permit să afirm că suntem toţi doar unicităţi, doar particularităţi. Fiecare ne avem, pe noi înşine, ca însemn al destinului, şi la noi înşine permanent ne raportăm. Este drept că facem foarte multe alegeri, fiindcă mintea este cea care, materialiceşte, ne conduce. Alegerile sunt cele care ne pot îndepărta de noi înşine, de drumul ce-l avem în destin, care se lasă pe mai târziu, înfăptuit. Însă golul înspre mai târziu trece prin suferinţe, cauza lor fiind tocmai rătăcirea de noi înşine, noi, depozitarii adevărului de care fugim când mintea mult prea mult spre alţii priveşte, uitând să ţină cont de ceea ce o face să fie cu adevărat raţională, de spirit, care nu se face temenele efemerităţii. Pe noi înşine ne punem în genunchi, de oricâte ori îngenunchem în faţa altarelor lumii materiale, mereu în schimbare, schimbătoare în principii şi realităţi. Şi aşa ajungem să credem că suntem singuri...
Nu suntem singuri... Niciodată nu suntem singuri... Chiar când nimeni nu ne este alături, omul prin care Dumnezeu lucrează, pe noi înşine, pe noi ai Sinelui, cel prin care Dumnezeu îşi arată prezenţa în noi, îl avem alături. Drumurile ni-s totdeauna împreună, altfel doar când noi alegem să ne despărţim de noi..

26 oct. 2014

În oglinzi de praguri

Ne privim mereu în oglinda trecutului... Ne privim în acea oglindă dar, ne este mereu gândul îndreptat la a şti ce ne va ieşi în cale ziua următoare, săptămâna următoare, anul viitor, dintr-o mare, zicem, curiozitate, nevoind a recunoaşte că, de fapt, frica de a nu pierde ceva ce nici n-am câştigat, ne face să uităm că ne-au bucurat mereu surprizele... Ne privim mereu în oglinda trecutului, mereu stăm cu ochii înspre uşa prin care am intrat în prezentul care a fost cândva viitor neştiut...
Ne întrebăm mereu, pe noi, ca şi cum pe altcineva am întreba, despre noi, cei ce vom fi, despre cum vom fi, despre cum ne vom avea parte, mai ales despre cele voite, nevoindu-ne partea din cele pe care le punem la cele nevoite. Aceea frică, paralizantă, ne face să ne căutăm pe noi înşine, înainte de toate, părtaşi la toate cele care vor veni, ştiutori că toate se vor întâmpla, dar, cu toate astea, ne cheltuim dintr-ale noastre, ne cheltuim pe noi, cu un soi de disperare fără limită, pentru a evita ceea ce nu ştim că trebuie să evităm, scenarizând idei pe care le credem a fi soluţii, ale faptelor dintr-un prezent ce va fi altfel în viitorul care se va numi, în acel moment, prezent.
Teoretizăm şi punem în ecuaţiie existenţialităţii un arseanl întreg de cunoştinţe, variate şi fără, de multe ori, legătură între ele, timpuri trecute de prezenturi ce au trecut odată cu noi, încrâncenându-ne a vrea, de ne-ar fi în putere, să fim creatorii primului început al vieţii, după exemplul, luat ca primordialitate, a ceea ce oamenii au numit, paradigmatic, Big-Bangul... Mult ne-am dori să fim, pentru viaţa noastră, în acel pseudo-timp al primei frânturi de secun-dă în care acel mare şi covârşitor bang a creat marea secundă în care a început criptarea noastră, moleculară, în aşa fel făcută încât să nu se găsească cineva să o decripteze, pe veci, până când va fi să se termine începutul existenţial mare bang... Ne-am dori acolo, atunci să fim, pentru că ceea ce suntem, de multe ori, în mod evident, nu vrem să fim...
Este visul nebuniei, este dorinţa neputinţei, care, în loc de a se privi pe sine, a se schimba înspre virtute, vrea a altora schimbare, ori vrea tot şi toate să fie altfel, după chipul şi asemănarea a ceea ceea ce ea înseşi este, spre a nu se mai lovi de cineva ce o arată că este ceea ce este, ce o arată că este aşa cum este. E visul nebuniei, care nu-şi are în micul ei orizont, fireştile întrebări: Oare ce asteptăm, ce ne dorim a fi şi nu putem fi? Oare cum ar arăta universul dacă pe Pământ nu ar mai fi oameni, ci Dumnezei? Ce fel de creaţie ar fi în jurul nostru ? Câtă pricepere ar mai avea universul să stea în echilibru? Câtă amăgire ar fi, dacă fiecare din noi şi-ar creea propria gradina a Edenului cu propriul Adam şi propria Evă, care din facere vor şti că în curând vor deveni din creaţie creatori?...
Zice-se că ar fi, şi aşa ar fi, ca şi cum o pereche nudă, dintr-un tablou de Picasso, îşi vrea şi creează propriul Univers...
Şi totuşi suntem, mai mereu, ceea ce nu ne dorim să fim. Umblăm mascaţi prin universul creaţiei, sperând că într-o zi vom deveni creatori de stele... Altfel, poate doar când dormim suntem ceea ce vrem să fim. În ambalajul nopţii suntem o făcătură minunată. Toate războaiele noastre dorm şi creăm ceea ce niciodată nu vom reuşi să avem în realitatea pe care, mereu, o minţim cu ideile prin care încercăm să o convingem să ne ascundă.
Nici un gând însă nu trece de limitele dorinţelor, nici un gând nu caută să afle ceea ce s-ar putea să se afle dincolo de pragul închiuirii, cea care îşi doreşte totul. Nici un gând nu îşi pune problema de a şti că oşa cum a fost un început, va exista şi un sfârşit. Şi nici un gând nu are minima pornire în a se întreba ce va fi după ce marele bang creator, cu toată complementaritatea lui, se va prăbuşi în nimicul din care s-a pornit a începe...
Acerbul egoism nu se lasă înduplecat a şti că totul se va reduce la nimic, cu toate palatele şi bogăţiile ce dau acum renume, cu toată inteligenţa artificială ce o va crea, până atunci, omul, cu toate navele interstelare, galactice, multidimensionale, cu toate maşinăriile făcute pentru a complica sau chiar a toca mărunt existenţa. Atunci toate visele, ca şi toate teoiile, vor fi egale cu zero, atunci toate încordările şi opunerile noastre de a fi ceea ce nu suntem şi ne dorim a fi, vor fi egale cu zero, măsura nimicului material. Cum, tocmai atunci, orice atracţie, gravitaţională, stelară, universală, sentimentală sau multidimensională, va deveni o nălucă, asemenea etrnităţii zborului pufului de păpădie, toate punctele luminoase sau neluminoase, din universul care va fi ştiut, se vor aduna în cuibarul unei singure făcări, care se va consuma fără simţire şi se va stinge. Şi, tocmai de atunci încolo, spaţiul nedefinit sau încercat de prea multe definiţii contradictorii, va deveni plin de singurătate, când nici măcar ideea de moleculă nu va mai exista. Şi, aşa va fi, şi va tot fi, până când, din atâta plinătate de singurătate, din plictis, de dragul unor amintiri, pornind de la generalităţile unui ancestral perpetuu, spaţialităţile vor recrea un punct zero, cel din care vor exploda noile dinensionalităţi definitorii ale unui vers ce poate fi oricum, in-clusiv asemenea până la identitate cu Universul nostru, Universul dimensiunilor noastre, în care timpul domneşte cu absolutismul ce i-a fost, cu mărinimie, dat şi, cu mărinime, în tot felul, lăudat.
Amintirile, circumscrise nimicului care s-a expandat pentru a fi realitatea de azi, păstrate în structura fină de după reversibilitatea expandării, vor fi cele care vor da nuanţe creaţiei de după actuala creaţie. Din amintirile sale, consolidate cu nuanţele experienţelor acumulate, se va recrea Pământul, un nou pământ, sub un Cer nou. Într-un acest nou cer, şi Soarele, şi stelele, şi Luna, vor fi, noi, reconturând miturile şi poveştile ce le-au dat rol, rost şi motiv de a fi omniprezente. Toate vor fi, asemenea dar cu totul noi, chiar şi zodiile, mai puţine sau cu mult mai multe, pentru ca noţiunea de timp să aibă altă măsură, pentru ca timpul să fie altfel cronometrat, în noua postură de fost rege detronat, considerat fiind neadecvat noilor dimensionalităţi.
În oglinda unui prag de final, prin prisma egoismelor noastre, e vizibil, şi previzibil, chiar şi acest altfel de înţeles al ciclului universalului la care facem mereu referire când vrem să ne ocolească particularizările ce pot să ne pună, prin lumina rece a oglinzii, chiar pe noi, pe noi cei de sub mască, pe noi cei prea mândri de ceea ce nu suntem dar vrem să fim...
Fără mândrii şi egoisme, posibil ar fi să întrezărim exisenţa, în noi, a unei oportunităţi de a nu căuta năluciri, de a fi ceea ce suntem, noi în noi, în intimitatea esenţialităţii noastre. Avem oportunitatea de a nu trăi plictiseala unei rutine exacerbate, a unei vieţi inutile, dusă între o fugă la muncă şi una la psiholog, între fumul ţigării de la cafeau matinală şi mersul la o biserică unde Dumnezeu refuză să mai stea de vorbă cu noi, pentru că am devenit nişte inconştienţi care ne place să vorbim, însă nu dăm nici o atenţie la ceea ce ni se spune, dacă nu este pe placul nostru. Această oportunitate ne este la îndemână, dar ne prea lenevim să facem ceva pentru ceva mai bun. Avem oportunitatea de a ne trezi din beţia de a avea totul cu orice preţ şi de a intra în dulcea stare a contemplării, a identificării cu tot ceea ce este în jur, cu originalitatea creaţiei. N-ar trebui decât să nu ne mai pierdem vremea cu mărunţişurile efenerităţii şi să ne învăţăm pe noi a crede că toate sunt realităţi, că toate cele care nu ni se arată ca realităţi, pe care le numim, cu mândria că ştim totul, irealităţi, prin noi, prin noi înşine, sunt depline realităţi.
Ar fi simplu... Dar nu e simplu... Că nu suntem în stare să înţelegem lumea care ar urma să fie... Nu putem înţelege lumea în care guvernele nu ar mai avea robi, lumea în care nu ar mai exista robii pretenţiilor materile, palpabile, simţite prin văzul în lumina care dă lumină doar pentru a nu orbecăi...
Ne este însă mult mai simplu să ne lăsăm robiţi de orgolii şi mândrie, fixându-ne reperele vieţii în lupta cu cei asemenea nouă, pentru a ne impune ideile pe care noi le definim ca totdeauna bune, de un realism ce excede absolutul. Chiar şi atunci când sunt doar teoretizări şi concluzii ale unor raţionamente în care nu avem, şi nici nu putem avea, toate argumentele realităţii, dependenţi fiind de beţia succesului recunoscut, pornim la luptă pentru impunerea respectului pe care nici noi nu-l avem, întru totul, pentru ceea ce suntem.
Zi de zi, vreme îndelungată, doar atât facem. Consumăm timp, însă, niciodată nu vom reuşi a consuma tot timpul ce-l avem acestei vieţi, lăsat să fie. Vine o vreme, mai devreme pentru unii, mai târziu pentru alţii, vrută de unii, nevrută de alţii, în care altceva, neşiut, neobişnuit, cu noi, în noi, prin noi, se întâmplă, fiindu-ne clar că nu ne mai este, dintr-o dată, nimic asemenea cu ceea ce ne era obişnuinţă, firesc, normal... Chiar dacă mai rămân, în primă instanţă, la fel culorile, nuanţele sunt altele, iar mai apoi altele sunt şi culorile... Vine o vreme, după o vreme căreia nu i-am ţinut nici o socoteală, când ajungem să ne tragem la socoteală, să ne dăm socoteală...
Acela-i pragul, aceea-i clipa trecerii peste prag, iar dincolo, ca spaţialitate şi temporalitate, dincolo de praguri, după aceste praguri, începe un alt ceva, alt cumva, alt fel. Un altceva, un altcumva, un altfel scăpat de sub controlul minţii cramponate în ceea ce înainte era, într-o formă asemenea, într-un sens asemenea, dar fixat între repere deja predefinite ca definitorii. Esenţa pragului tocmai prin dărâmarea în tot sau în parte se face văzută, se manifestă, produce efecte. Dărâmă, reprioritizeaza, schimbă, creează... Nu face uneori nimic, ci doar le schimbă semnifiţia... Alteori nici măcar atât nu face, ci doar pune accente care dă conşiinţei de furcă şi de lucru...
Ceea ce este dincolo de praguri, se numeşe cumva, altfel decât numele ce-l are pragul. Fiindcă pragul, dincolo de orice filozofie, se numeşe prezent, ceea ce a fost se numeşe trecut, ceea ce va urma se numeşe viitor. Pragurile trecutului nu au relevanţă, ele au fost, la rândul lor, prezentul în urma căruia au rămas, în urmă, alte şi alte prezenturi, împăcate deja cu rostul lor trecut. Nici în viitor nu îşi au relevanţă pragurile, fiindcă oricum neştiute sunt, prin prisma celor ce acum se lasă a fi posibil, sau imposibil, trecute.
Prezentul, pragul, rămâne oglinda a ceea ce a fost şi reper a toate câte vor fi. Se va oglindi, la rându-i, în propria-i oglindă înţelegîndu-şi asemănarea cu oglinda care a fost. Dincolo de praguri se află ceea ce s-a întâmplat şi ceea ce se va întâmpla. Ceea ce se înâmplă este corolarul rambulinei, a ceea ce s-a întâmplat. Ceea ce se va întâmpla, efect a ceea ce se întâmplă, a bă-tăii pasului pe prag, a hotărârii ce o are în a se face salt, a se trece dincolo... Iar acolo, dincolo de praguri, pe prag fiind, este, totdeauna, viaţa...