23 dec. 2015

Trăitori prin întâmplări

Dacă, în vreun anumit fel, cineva, ar fi atât de norocos încât să arate că întâmplarea nu există, ea este doar un mod neputincios al omului de a accepta ceea ce nu poate stăpâmi, m-aş încumeta să îi dau dreptate. Şi aş face-o fără nici o reţinere, pentru că acela care va avea puterea de a aduce toate argunetele care să suţină ideea, desfiinţând-o pe cea care o acceptăm în acest moment, este cu adevărat acela care poate să stăpâneacă totul, toate informaţiile trecutului, prezentului şi viitorului, fie el doar apropiat, adică acela care poate să fie peste tot, oricând, oriunde... adică totul să-i fie ştiut. Am să o fac, pentru că acum afirm şi susţin că sunt un închinător al Aceluia care poate să fie peste tot, oricând, să le ştie pe toate. Afirm astfel existenţa posibilului, şi o spun, nu prin vorbele mele ci prin ale aceluia care, realist fiind, a conchis, simplu şi direct, că “Întâmplarea este acea coincidenţă prin care Dumnezeu preferă să rămână anonim”! Afirm, am spus deja că afirm, completez cu, pecetea care pune accentul firesc: şi susţin!
Nu încerc o definire a întâmplării, sub nici o formă. Îmi este cel mai aproape ca înţeles, pornind de la rigorile ştiinţei, definirea ei prin probabilităţi sau, cu mai deplin înţeles, prin principiul de incertitudine. Sau chiar, pentru a înţelege, pe cât se poate, şi ceea ce este, deloc uşor, sau chiar imposibil, de înţeles, cu amândouă deodată. O întâmplare, ţinând cont de condiţii relevante şi certe, are o anume probabilitate, adăugând condiţii, ori mai mult ori mai puţin revelevante, însă incerte, o altă probabilitate de a fi realitate, mai mică, mai mare, sau aceeaşi cu cea a condiţiilor certe. Rămâne însă, cu toate acestea, cu toate posibilele calcule, într-o nedeterminare absolută, după principii materialiste şi într-una relativă după alte principii, filosofice sau pur spirituale. Chiar şi ştiinţa accentuează ideea că întâmplarea este guvernată de alte legi, şi, aş spune eu, este modul în care Dumnezeu conduce lumea spre ceea ce trebuie, grăbind-o spre înfăptuiri când minţile le vor împiedicate, sau oprindu-le, când minţile oamenilor vor să arate că absurdul este mai principial decât normalul. Imperceptibilitatea ideii, uneori, este dată de faptul că noi nu privim înspre fapte ci doar înspre făptaşi, considerând firescul ori nefirescul după câtă putere de acceptare a întâmplării avem, la urma-urmelor, după câtă credinţă sau necredinţă avem.
O întâmplare nu este deloc întâmplătoare, ea este necesitate ce trebuie împlinită şi împlinire ce nu poate fi, în nici un fel, oprită... zic eu de mai mult timp încoace... Şi asta zic fiindcă din câte am văzut, la alţii când am avut vreme să stau să văd, la mine, când a fost vremea să-mi fie mie a trăi întâmplător, la întâmplare sau o oarecare întâmplare, ori auzit din cele povestite de alţii, “dacă” îşi avea mereu loc, “dacă” era cel care punea faţă în faţă dorinţa, planul sau constatarea de pe urmă, cu realităţile care n-au avut împotrivire, oricât dorinţa ori planurile erau căutătoare de alte drumuri, de alte căi, înspre alte orizonturi şi spre alte direcţii. Întâmplările, cele care au fost condam-nate, ori lăudate, de tot timpul prezentul “dacă”, lăsaseră urme definitive, fie că în minte, fie că în conştiinţă, fie, după legea firii, pe suflet.
Nu sunt cel dintâi, şi nici printre cei puţini, care aduc aproape întâmplarea cu necesitatea. Nu am ştiinţă despre toţi cei care au făcut această legătură, ca să-mi arăt, prin părerea lor, adevărul părerii mele. Iar părerea mea este, deja subscrisă unei idei manifestate pe la început, că întâmplarea nu este decât firescul ce intervine pentru a satisface necesitatea, însă într-un mod pe care noi, gânditori în limitele materialismului, nu-l luăm în seamă, nu-i dăm valoare, ba chiar îi atribuim efecte contrarii, ori apare din senin, din necunoscutul nostru, pentru a nu risipi misterul coincidenţelor. Noi spunem că suntem ştiutori ai necesităţilor, dar nu luăm în calcul latura pur, eminamente pur, egoistă. Vorbind de necesităţi, referire facem la noi şi doar la noi, cu extensia prin noi, la ceea ce considerăm a fi aproape de noi. Încredinţaţi de gândirea noastră că este corect aşa, n-avem nici măcar o picătură de credinţă, limitând aproapele până la o limită generalizată, dar nu generală, de legi şi concepte care se lasă înţelese dipă bun plac, ele fiind în esenţă foarte corecte, însă nu trasează directive, nu impun obligaţii... Şi chiar dacă ar fi să aibă a impune obligaţii, încercările de eludare n-ar fi deloc puţine.
Oameni fiind, trăitori în aceeaşi lume fiind, a-proapele ne este – şi prin întâmplările cu apariţii din senin se face şi dovada – oricare dintre cei, într-o formă sau alta, ne sunt asemenea. După legi care ne scapă, prin complexitatea extremă a lor, forma de asemănare se poate reduce la o singură persoană sau se poate extinde la întreaga o-menire. Prin această formă pulsatorie a asemănării, pulsatorie este şi adevărata necesitate, ea fiind limitată la o singură persoană, în sens mi-nimal şi se întinde până la necesitatea omenirii în generaţie prezentă şi viitoare. Dacă pare ca ab-surdă întinderea atât de mare, e timpul să privim dincolo de interesele vieţii de zi cu zi... Din lumea ştiinţei, o descoperire care şi-a dovedit mai târziu necesitatea şi utilitatea, este elocventă: radioactivitatea uraniului, descoperire datorată întâmplării de a fi puse, în acelaşi sertar, cutia cu plăci fotografice şi o bucată de minereu de uraniu. Nu i se poate găsi motivaţie faptei, nici neglijenţa nici excesul de zel, nici încercarea, căutarea, cercetarea. Prin întâmplare ceva sensibil a ajuns să fie pus alături de altceva, asftel ca, ceea ce era sensibil să arate ceva despre acel altceva. Omenirea avea, pentru viitar, această necesitate....
Nu, în nici un fel omul, n-a ştiut ce face, n-a gândit şi nu a prevăzut ceea ce se va întâmpla. Omul a constatat şi constatând n-a putut să nu fie convins de ajutorul pe care, cineva, necunscut, invizibil şi a mai multe ştiutor, i l-a dat. Perfect adevărat că acest ajutor prin faptă de om, prin mână de om a venit, dar, nu de ieri, nu de azi, se spune că însuşi Dumnezeu prin om îşi desăvârşeşte lucrarea...
Din vremea în care nu ştiam că oamenii pot fi blamaţi pentru rodul gândurilor lor, când credeam că toţi oamenii iau de la cei dinaintea lor ideile, pentru a le pune în oglinda actualităţii, din adolescenţă, ştiam ce zisese un gânditor, trăitor nu de mult... “ceea ce se afirmă ca necesar se compune în întregime din întâmplător şi că pretins întâmplătorul nu este decât forma sub care se ascunde necesitatea”, iar gânditorul era, azi blamatul, Engels. Chiar şi Darwin, cel potrivnic ideii de lucrare a lui Dumnezeu, spunea că ne-esitatea şi întâmplarea pot trece din una în alta, că ele coexistă şi nu se manifestă niciodată în stare pură... Azi, când ştiu că i-am împărţit pe gânditori în materialişti şi nematerialişti, împărţire pe care şi eu o fac, privind spre cei ce îmi sunt contemporani în vieţuire, convinşi materialişti, mă întreb de nu cumva vor fi schimbat motivaţiile vechii împărţiri, din teama ca cei pe care i-au avut ca stindard să nu fie cei care îi arată cu degetul ca fiind fără de principii, fără un Dumnezeu, ei fiindu-şi izvor de principii şi propriul Dumnezeu. Întâmplarea face ca şi printre ceilalţi să fie oameni asemnea, care se bat cu pumnul în piept vorbind de ceilalţi, însă o rup la fugă, dacă despre ei trebuie să spună ceva. Aşa că azi, deşi de idealuri nu am uitat, însă cu idealismul nu mai cochetez, stau şi mă întreb... Ce mai este lumea în care trăim?
Atât de prezentă este întâmplarea în viaţa omului, că s-a ajuns ca omul să nu mai vrea să o ia în seamă decât prin ceea ce iese normalul modului în care el îşi vede gândirea. Este atât de prezentă, încât omul şi-a asumat-o ca mod al gândirii sale, prim mecanismele mândriei, cele care îl aduc în pragul orbirii, cele care îl fac simplu vieţuitor. Trezirea la realitate îl cutremură şi greu vrea să accepte... să accepte că fără întâmplare gândul era timp pierdut... să accepte că sinura soluţie bună i-a dat-o întâmplarea, cea care l-a urcat pe creasta valului, lăsându-l să vadă orizontul, să-şi facă de lucru cu ceea ce vede, dar, mare fiind, valul l-a dus acolo unde avea să găsească ceea ce avea nevoie...
Când depăşim clipa de furie oarbă pe noi, când renunţăm a mai fi furioşi, a ne urî, când acceptăm că n-avem cu ce ne lăuda, în afara faptului că existăm, ne ies în cale înţelesurile. Aşa reuşim să ştim că şi faptul că avem acel puţin cu care ne lăudăm, tot întâmplării îl datorăm, că întâmplător s-a acceptat că vom exista, că întâmplător s-a început drumul nostru spre existenţă, că întâmplător am ajuns în lume într-un moment şi într-un loc în care era necesar să ajungem, că întâmplările ne-au pus în cale alegeri, că tot ele ne-au scos în cale oa-meni care să ne dea dreptul de a ne manifesta, sau cu care a ne putea manifesta, a face rău sau bine, a ne facem rău sau bine. Întâmplarea, întâmplările au fost şcoala vieţii, în care am absolvit clasă cu clasă, am rămas sau nu am rămas niciodată repetenţi, sau am tot fost repetenţi şi, într-un anumit moment a venit clipa în care să renunţăm la repetenţie, învăţând... Şi tot întâmplările ne-au premiat sau ne-au pedepsit, ori din întâmplare am fost premiaţi sau pedepsiţi. Rostul premiilor sau pedepselor, meritate sau nemeritate, doar întâmplarea l-a ştiut, noi, mai târziu, sau poate foarte târziu, l-am înţeles... Întâmplarea este necesitatea noastră de a învăţa, necesitatea de a termina o şcoală, mai mare decât orice şcoală lumească....
Trăim întâmplător şi trăim întâmplări, una după alta. Uneori se repetă, alteori sunt mai bogate sau mai sărace, şi asta doar după cum noi le privim. Ele sunt mereu prezente şi noi mereu prezenţi în ele. Ne ridicăm şi ne coborâm... ne ridicăm lăsându-le să fie, înţelegându-le, ne coborâm când ne facem potrivnici lor. Trăim prezentul prin corolarul întâmplărilor care ne-au dus paşii aici. Noi am avut meritul sau nemeritul de a le face să lăsa să fie sau să nu fie ale noastre.
Toţi, mai toţi, sau aproape toţi, când este să vorbească despre întâmplări zic ce zic despre ale lor şi apoi fac mormane de poveşti despre ale altora. Bine este, într-un fel şi aşa, că este pavat drumul înspre cei care au ceva de aflat ori de învăţat. Se poate însă ca pavajul să fie cu intenţii bune, dar să fie înspre iad, fiindcă, tot prea des, judecata celor trăitori de întâmplări, vine să tragă conluzii. Ştiu multe despre oameni, ştiu multe poveşti ale oamenilor şi poveşti ale oamenilor despre oameni, se prea poate chiar să le fi înţeles, dar nu eu le-am trăit, şi astfel ce pot să spun, dacă despre acele poveşti vorbesc, decât ce mă duce mintea. Nici eu, aici, prin cuvinte rânduite cu înţeles direct, despre întâmplări din viaţa mea nu am vorbit. Nu era locul acestor poveşti, şi nici nu am vrut aceste poveşti să le scriu. Am lăsat versul să vorbească despre întâmplări şi urmările lor, mai ales despre urmări, şi despre ceea ce este viaţa: corolar de întâmplări, care, înainte de a fi un tot, se regăsesc în nenumărate alte corolare, suficient de multe ca să vină tentaţia numărării...

20 oct. 2015

Cale de departe, înspre mai departe

Avem trecut, avem prezent, prin clipa în care totul se rezuma la un acum plecat înspre trecut, şi va urma să avem viitor. Mereu avem însă lipsă de ceva, iar acel ceva nu îl putem, indiferent de ceea ce facem, indiferent ce căi căutăm, avea. Acel ceva este parte din noi, dar care nu poate fi azi, acum, înfăptuit, Acel ceva nu este o simplă faptă, aşa cum ar fi un simplu lucru, acel ceva e ceva care mereu, tot mereu, se face, prin trecerea prin prezent înspre trecut. Mereu depinde de ceva, de ceea ce se întâmplă imediat, în trecerea, prin întâmplarea imediată înspre următorul imediat, continuând înspre eternitate. Ne lipseşte, totdeauna prezentul următoarei clipe, viitorul...
Azi, mai mult poate, ca niciodată, trăim una din cele mai mari paradigme: fugim, cu viteze cât se poate de mari înspre viitor şi fugim, cu aceeaşi sau chiar mai mare repeziciune, după aflarea, ştiinţa sau cunoaşterea adevărului. Marea fugă ne fură de simţiri, ne pune trăirile la colţ şi, pentru a suplini pierderea, întru a nu decade în mândria noastră de proprii stăpânitori, ne îndatorăm, în contul veşniciei, mersului involutiv. Azi ştim mai multe dar cunoaştem tot mai puţine, iar înţelesurile, aproape cu totul, ne scapă. Azi căutăm tot mai multe și în căutarea noastră reinventăm roata prin teoretizări ce au iz de reduceri la absurd. Căutăm explicaţii, nu ne mai putem explica nimic, dar avem pe buze scuza că nu avem timp de a mai căuta explicaţii. N-avem timp să înţelegem de ce ne naştem, de ce trăim, de ce vrem, prin copii, în această lume să lăsăm o urmă, sau nici măcar nu mai vrem să gândim că această idee este paravanul sub care se ascunde chiar motivul nașterii, menirea noastră... Nu avem timp să mai înţelegem noi, aşteptăm de la alţii explicaţii, de ce unele sunt într-un fel, altele în alt fel. Nu mai avem timp nici să înţelegem că lângă noi sunt oameni care îşi fac timp să înţeleagă, care ne pot explica, care ne pot arăta calea prin care chiar noi putem înțelege și ne putem explica... ei sunt deja etichetaţi şi, de multe ori blamaţi, fiind prea aproape ca să înţelegem că că ei pot înţelege...
Totul este legat de un firesc, un drum nevăzut, însă asemenea cu unul pe care îl mergem, un drum ce are nume simplu, viaţa. Ştim de unde venim, ştim unde am ajuns, alţii, fără ca noi să le spunem, nu au de unde să ştie de cât de departe sau de aproape venim, cât de departe este departele sau cât de aproape este aproapele... Prin viaţă este la fel; este la fel... doar dacă vrem să înţelegem. Numai noi ştim care au fost realităţile vieţii noastre, numai noi putem să întregim corolarul care ne defineşte în faţa oricui și, mai înainte de toate, în fața noastră. Numai noi, noi putem şti întregul, fiindcă oricare alţii nu pot să vadă decât fapte şi urmări, zbaterile şi tot ceea ce e în minte şi în suflet, sunt transparente numai în măsura în care le putem asocia cuvinte care să le cuprindă într-o măsură cât mai apropiată de ceea ce înseamnă totul. Ceea ce am fost rămâne, oricum, o etichetă pe care o pun alţii, dinamică şi mereu cu amprenta celorlalţi, fixată de reperele ce și le au ceilalți. Cu adevărat numai noi ştim şi ce am fost, şi cine suntem, şi de unde am plecat, şi cum ne este mersul, şi încotro am vrut să mergem, şi încotro, după atâta deja mers, vrem să mergem, spre a ne găsi locul în care ne putem opri spre a face pasul definitiv.
De unde venim şi cât de departe venim, azi sunt doar întrebări pe care puţini le mai pun şi puţini şi le mai pun. Este greu, este chiar imposibil - nu e deloc greşit a se spune – ca mulți să-și pună măcar una din întrebări, trăind într-o lume prinsă în corzile materialismului, dacă nu are curajulul nebunesc şi puterea drăcească de a-l nega. Este greu a privi altfe depărtarea decât că ea măsoară, în realităţi sau raportată la un timp relativ, şi relativ nu prin simţire, ci prin comparaţie cu ceea ce realul, materialul fiind tot ceea ce, azi, pune la dispoziţie sau omul şi-l permite. Şi toată nerăbdarea de care dăm dovadă pe ceea ce materialul ni-l pune la dispoziţie se bazează. De mirare este faptul că încă nu s-a ajuns la dorinţe de a exista metode de grăbire a zămislirii unui copil. Mă gândesc uneori că, fără a se recunoaşte, materialul, în această “cauză”, se ştie învins, cu mâinile legate iar omul încă ocolește subiectul din lașitatea de a recunoaște că este prizonierul absurdului...
Ne grăbim, ne grăbim firesc, cu tot irealismul grabei, dar tot mai mult ne grăbim înspre nefiresc. Graba strică toată treaba, cea mai mare dintre ele fiind viaţa... Şi ne tot grăbim, ne tot grăbim şi uităm încotro ne grăbim, şi graba ne face să trecem pe lângă detalii fără să ne mai pese, trecem de ele uitând să înţelegem ceva din ele. Din grabă nu mai învăţăm decât, eventual, din cele scrise, mai degrabă din cele la repezeală rupte din ăntreg, nu mai învăţăm din greşelile altora dar, şi mai absurd, nici dintr-ale noastre. Nici lenea, nici prostia, nu sunt adevăratele motive ale lipsurilor din ale ştiutelor, ci această mare, nebunească, neomenească grabă!
Grăbiţi fiind, am devenit nişte rătăciţi şi persistăm în a rătăci. Graba e efectul fricii pe care o trăim şi insistent vrem să o o trăim, ca prin ea, prin modul în care ne face să ne manifestăm, să dovedim preocuparea pentru viaţa de zi cu zi, interesul pentru bunul mers a toate. Frica, frica de moarte, fie ea de cum ar fi să fie, firească sau doar urmare a unor mofturi sau năravuri, e omniprezentă. Vinovaţi suntem noi, oricât am căuta altceva... Spunem că vinovată e viaţa, spunem că vinovată e societatea, spunem despre faptele altora că ne fac să trăim cu frică, dar trebuie să privim înspre noi. Să privim spre noi şi să ne reamintim cine am fost, cine suntem, ce am fost, ce suntem, de unde venim, unde am ajuns, de cât de departe venim şi ce înseamnă aproape...
Îşi au rostul lor vorbele vechi, dar nici de ele să ţinem seama, graba nu ne lasă. Însă grăbiţi suntem să uităm de unde am plecat, grăbiţi suntem să ştergem orice urmă din trecut. Ne este frică de trecut din acelaşi motiv: pentru a nu recunoaşte că, sub sabia grabei, o sabie mai ameninţătoare decât sabia lui Damocles, ne-am prins în hora unor fapte ce numai mintea de pe urmă a vrut să le înţeleagă. Şi ne mai este frică de trecut pentru că, din grabă, nu ne permitem răgazul de a ne reaminti şi, dacă ar fi nevoie, povesti altcuiva care, ca şi noi, grăbit fiind, nu-şi face timp nici să asculte, nici să înţeleagă. Ne mândrim, uneori, că am putut să luăm omul aşa cum este (un mod extraordinar de bun) dar nu ne mai trebuie să înţelegem că aşa ne-am aventurat pe calea primejdiei care stă la pândă, pentru că nu am înţeles niciodată de ce este aşa cum este. Am preferat să ne aratăm tuturor, inclusiv nouă înşine, că suntem oameni slabi, fără puterea de a ne asuma eventuale şocuri, conflicte cu principiile noastre, considerând că aşa am ajuns la nivelul în care nu avem prejudecăţi şi nu emitem judecăţi, însă adevărul e că nu suntem deloc liberi, că judecarea omului nu este ceva ce lipseşte cu desăvârşire. Fiindcă fără a judeca faptele, nimic nu se face înţeles, şi nimic nu este acceptat. Se judecă în mod tacit, se pune o etichetă, chiar inconştient pe om, al prezentului sau al trecutului, cu precădere, şi, în grabă, se vrea a se merge mai departe, înspre un mai departe văzut tot mai departe!
Dacă am vrea să stăm, la nevoie, pentru a judeca dtept, chiar și strâmb, am căuta să ştim, când tot căutăm drumurile mersului, cât de departe se vine în acest prezent, cât şi cât de greu a fost drumul vieții, din trecutul pierdut amintirii, înspre acest actual, momentan, prezent, câţi paşi au fost făcuţi şi cum au fost făcuţi, dar mai ales de ce au fost atâţia şi aşa făcuţi. Pentru asta însă trebuie să nu fim cei care oligăm pe alţii, ori chiar pe noi, să se dezică de ceva... Şi vom găsi că puţini vin de aproape, chiar dacă nu foarte mulţi vin de prea departe şi foarte departe. Vom găsi paşi vruţi şi paşi nevruţi, paşi mânaţi de firesc, ori de dorinţă, sau împinşi de la spate, paşi opriţi, ori de alţii împiedicaţi. Vom găsi departele în realităţi, ori în înţelesuri, iar acolo unde nu putem cuprinde nici cu gândul, îl vom găsi în ceea ce face să se spună că cineva, acel care are acolo departele, este cu ceva mai mult decât ceea ce deja e mult. Nu îmi vine să fac referire la aproape, fiindcă aproapele se arată, repede, singur, dă destule motive a fi steag fluturat prin idei fără sens.
După cum bate vântul se mişcă frunzele, nu însă la fel şi copacii... Frunzele, se ştie destul de bine, stau agăţate, nu au rădăcini. Dinspre departe, ca timp, vin copacii, nu frunzele care sunt, mai totdeauna, reprezentatele efemerităţii, ale aproapelui. Înţelegând rostul copacilor, se poate să existe şi înţelegerea acceptării necondiţionate a frunzelor de a nu avea puterea de a sta neclintite, când vânturile le biciuiesc. Multe sunt şi faptele omului care se pun și stau la dispoziţia efemerităţii... Dacă rădăcinile nu au fost lăsate la o parte, se clatină coroana, se clatină copacul, dar nu se mişcă din loc, nu se apleacă, nu face plecăciuni şi închinăciuni unei realităţi trecăoare. Oamenii s-au dedat la năravul de a-şi tăia rădăcinile, de a se dezice de ele, dar nu au luat aminte la mai multa repeziciune cu care se ivesc, din senin, furtuni. Acela care-şi neagă rădăcinile, trecutul său şi al neamului său, ajunge să fie îngenuncheat şi folosit de către oricine, ba chiar el, neavând pe ce se sprijini, zice că-şi găseşte sprijin în ceea ce este, ajungând să pună preţ pe ceea ce este el, sau parte din el, vânzându-se, dându-se drept obiect de folosință celor care doar de folosirea lui, asemenea oricărui obiect, au nevoie. Chiar şi cei care vin de foarte departe – deşi rar se întâmplă – de nu îşi ţin tolba trecutului legată, întru totul ca cei care n-au învăţat rostul memoriei, ajung.
Vom avea viitor, dar viitorul nu este, în nici un fel rupt de trecut. Previzibil este viitorul, dacă trecutul nu este, din mândrie, aruncat la gunoi, însă cu totul imprevizibil este pentru cei care îşi neagă faptele, ba chiar ajung la negarea numelui, pentru cei ce se cred nou veniți în universul în care îl percep a fi de-o seamă cu ei, în universul pe care îl vor mărginit și fără perspective sau planuri.
Ca să nu mai fie multă bătaie de cap cu ale unora căutări despre mine, am ales să las, pentru un uşor înţeles, spus, aşa cum mi-a fost mie dat să spun, atunci când faptele erau fapte, ori mai târziu, când ele îşi căutau un loc înspre adormire, sau când mi se făceau oglindă, pentru a-mi avea înţelesuri, câte ceva, relevant mie, din viaţa mea. De-aceea am readus poezii ale trecutului şi pus alături de cele ale prezentui. Clipei de faţă nu-i pot cere să arate elocvenţe, clipa de faţă este un reper, faţă de ea, cei ce vor a înţelege, vor puncta aproapele sau departele meu, sau poate chiar îmi vor înţelege motivaţia pentru care spun, din când în când, poveşti despre acasă, acel acasă de nicăieri aici, ori de ce câteodată zic de întâmplările care îşi au trecut, venind dinspre viitor, dorindu-se făptuite. Eu unul nu am cum să fug de realitatea mea, şi, oricât de departe îmi este să simt departele drumului meu, ştiu că, e firesc să merg mai departe, oricum...

2 oct. 2015

Răbdarea, pas cu pas...

De multe ori scapă înţelesurilor motivele pentru care, în firescul vieţii, apare o întâmplare, văzută ca nefirească, şi, mai totdeauna, neînțeles este motivul de a nu se întâmpla altora... Şi, cam tot de atâtea ori, din ceea ce se întâmplă, ceea ce este de înţeles din acea întâmplare, nu se înţelege. Din toate, cu cât mai mare este neînţelegerea, cu atât este mai mare tentaţia de a se intra, cu totul, în povestea atotdesluşitorului “de ce?”, de a se începe învârtitul în jurul acestei întrebări, pentru că, într-o realitate ce nu se vrea cunoscută, cu toate că se vrea găsirea unor răspunsuri, dar există o mare dorinţă de a se sta în dramă şi luptă. Ea vine dintr-o anumită plăcere în a se sta acolo şi e ca o esenţă a vieţii care se vrea extrasă din centrul problemei. Posibil este ca tocmai de aceea să existe mereu adâncirea în ea, şi se sapă, se sapă, se tot sapă, chipurile pentru a se ajunge la adevăr.
O astfel de căutare devine capcană... Cu cât se sapă mai mult, cu atât îndepărtarea de adevăr este mai mare, pentru că se începe, în fapt, o vânătoare a răspunsurilor care au o oarecare potrivire, mai mică sau mai mare, cu şablonul propriei poveşti, prin definiţiile care au fost date propriei experienţe, prin judecăţile deja emise, sau într-o permanentă continuitate, despre propria persoană şi cei implicaţi. Practic, se caută şi se permite accesul doar al răspunsurilor care validează durerea, lupta, încrâncenarea, dreptatea care e dorită a fi statuată, tiparul în care se vrea a rămâne existenţa.
Capcana este eficace şi nu are scrupule, fiind şi ea concepută, de cel care cade în ea, exact pe calapodul bine cunoscut. Cel căzut în ea, deşi se simte pierdut, fiind chiar pierdut - prin marea diferenţă între ceea ce este şi ce poate fi dincolo de acea problemă - persistă în situaţia respectivă, fabricând gânduri şi răstălmăcind idei, plimbându-se între o judecată şi alta, toate drepte până la un punct în care raliază cu adevărul care se vrea ascuns, între dorinţa declarativă de a înţelege şi dorinţa inconştientă de a nu se accepta înţelegerea întru adevăr.
Este acesta unul dintre modurile în care omul se lasă distras din prezent, din starea naturală, cea care nu are greutăţi, din stare de graţie. Ajunge omul împotriva curentului şi singurul lucru ce-l are de acceptat poate fi că, în acel moment, cea mai potrivită şi benefică soluţie, poate chiar singura, este răbdarea... răbdarea paşilor fireşti, a drumului bătut pas cu pas.
Când ceva pare de neînţeles, e nevoie de răbdare. Nu scoate nimic la iveală scotocirea prin întunericul nopţii minţii, e nevoie de a aşteptarea zorilor. Nu iscodirea scoate la iveală detalii minore, ci privirea de ansamblu. Nu cearta, nu forţarea, sunt modalităţi convingătoare, ci îngăduinţa faţă de starea clipei, acceptarea consecinţelor fireşti ale întâmplărilor, chiar văzute ca prea puţin fireşti.
Viaţa îşi are căile ei prin care îl ajută pe om a înţelege tot ce are nevoie să înţeleagă. Viaţa îşi are timpul ei la care îl ajută pe om a înţelege tot ce are nevoie să înţeleagă. Înţelepciunea nu poate fi îndrumată şi nu poate fi grăbită. Fiecare experienţă are timpul şi anotimpurile ei. Fiecare etapă din viaţă este un pas către un nivel mai înalt, înspre superior, de conştiinţă. Orice proiect se face în paşi şi trece prin etape, asemenea anotimpurilor. Când e vremea anotimpului îngheţului, degeaba se forţează a fi cel al înfloririi, aşa cum degeaba se încearcă grăbirea unei plante să crească, riscul fiind de a fi omorâtă din toată această prea multă "bună intenţie".
Viaţa omului este o sumă vectorială, o sumă la care contribuie sensurile, direcţiile, mărimile. Câţi sunt vectorii nimeni nu poate spune, nu poate statua. Nimeni nu poate să spună că un om are acelaşi număr de vectori ca un alt om, căci orice om este o individualitate cu totul distinctă. Sensurile şi direcţiile sunt definitorii. Ele arată căderi şi salturi. Ele se văd şi, dintotdeauna s-a văzut că fiecare cădere este mereu urmată de un salt, care, dacă nu e bine înţeles, cum mai tot timpul se întâmplă, e urmat de o altă cădere. Cădere, salt, cădere, salt... nimic nou...? Diferenţa o face modul cum se trece prin ele. Noutatea e dată de direcţie... Mărimea mai puţin contează, ea este cu totul subiectivă pentru cel care saltă, ori se saltă, sau cade, ori decade; cam tot timpul saltul e văzut ca mic, însă căderea e enormă. Noutatea este dată de cât de conştient este omul de importanţa acestora, cât de deschis este spre a creşte şi a câştiga înţelepciune prin tot ce apare în viaţa sa.
La urma urmelor, din toate spusele celor ce şi-au petrecut viaţă întreagă pe Pământ, aceste urcări şi aceste coborâri, aceste căutări ale unor răspunsuri şi ieşiri la liman, fac toată frumuseţea vieţii, fac acest joc, jocul vieţii. Îşi poate cineva imagina o viaţă în care toate răspunsurile sunt la îndemână, în care toate s-ar întâmpla şi crea cât s-ar pocni din degete? Cine poate spune dacă ar mai fi vorba de un joc atractiv, ori, dacă nu, în acest fel, viaţa nu şi-ar pierde rostul, devenind simplă şi banală rutină? Dacă toate s-ar transforma brusc, instantaneu, exact aşa cum sunt, de fiecare gândite şi impregnate cu propria emoţie, cum ar arăta viaţa celui doritor se schimbare prin propriul gând, prin propria voinţă, după propriul model?
Oamenii simpli, dar cu marea experienţă a vieţii trăite, cei care, uneori, sunt numiţi “săraci cu duhul” doar pentru că refuză afundarea în labirintul căutărilor infinite, mulţumesc Cerului că nu le dă, tot ce gândesc şi, mai ales, după cum gândesc în fiecare moment. Lui Dumnezeu, Cerului, sau Universului, după propria înţelegere, multumesc pentru întârzierea ori inerţia ce pare a o avea creaţia în a se transforma într-o realitate materializată, într-un răspuns palpabil sau faptic. În simplitatea lor, smerită, nici măcar nu vor să caute cine sau ce face ca toate să nu se întâmple când gândul dă năvală, să alfel că, de fapt, întârzierea este pornită tocmai din om, din dedesubtul minţii, care, parcurgând pas cu pas, planul creativ, are nevoie de timp pentru a-i fi totul clar, ori, dacă nici aşa nu are destulă răbdare pentru a face toţi paşii necesari, luptându-se, războindu-se cu mori de vânt, cu nefirescul, îi ia ceva timp până oboseşte şi renunţă la luptă.
Clare poate multe nu sunt, însă este evident... când ceva nu este înţeles, este nevoie de răbdare! Când îşi simte omul un "de ce", sau o întreagă panoplie, în minte, este timpul unei opriri. O cădere, ca realitate sau doar presimţire, un presupus blocaj, au, dacă se vrea a se merge, mai uşor spre mai departe, are un potrivnic simplu: o spusă care începe cu o întrebare: “Aşa, şi?!”, continuată cu o alta, ce afirmă incontestabilul: “Nu au mai fost?”... Într-un altfel privind viaţa, spectrul deznădejdii ia locul oricărei raze de soare, întunericul este fără nici un reper de regăsire.
Se poate oricine, privitor de prin orizonturi paralele, întreba: Alta, soluţia nu ar putea să fie? Destui sunt cei care, plini de aerele atotştiutoare într-ale sufletului şi psihicului uman, plini de aerele atotştiutoare ale superficialităţii, împing şi conving oameni spre căi pline de absurd. Dar e, oare, altceva posibil? Cum altfel se poate privi o asemenea situaţie? E totuşi atât de grea încercarea răbdării, a aşteptării, pure şi simple, ca să se aşeze totul? E chiar imposibilă o adevărată atenţie şi extragerea, cu deplină convingere, din "problemă"? Cum ar fi viaţa celui care nu se mai lasă scufundat în drame, mai mult sau mai puţin ale lui? Cum s-ar arăta, sieşi sau altora, creaţia, de orice fel, a celui care ale să nu mai meargă la moara gândurilor, recunoscând ce vrea, cu adevărul împuternicit cu toate cele arse în focul mistuitor al capcanei acelor multe “de ce”-uri?
Se poate alege lupta, o luptă fără de sfârşit, o luptă fără învingători, însă cu un sigur şi singur învins. Se poate alege lupta ca motiv întru îndestularea mândriei şi a ego-ului, cele care şi-o doresc pentru a-şi motiva existenţa. Se poate însă alege pacea, măcar, întru început, din dorinţa unei clipe de răgaz şi contemplare a alternativei. Nici una, nici cealaltă nu poate fi numită greşită. Dar e bine să se ştie că alegerea este personală şi doar alegătorul poate să fie responsabil de tot ce urmează alegerii...
Greu este ca, vreodată, să se spună că lupta pentru regăsire, prin fireasca şi necesara înţelegere, va lua sfârşit. Mereu, tot mereu, alte şi alte provocări, depăşind pragul acumulatei înţelepciuni, vor veni. Lipsa de încredere în propriul eu, ca formă particularizată a lipsei de credinţă, este, permanent, creuzetul în care frustrările se pot conglomera, se pot manifesta, se pot aprinde ca foc mistuitor de trăiri şi simţiri, pierzător de clipe ale vieţii. Grăbit este omul în a se pierde pe sine de sine, fără a recunoaşte însă, neavându-şi şi nevoindu-şi timp în a-şi cerceta faptele şi, mai ales, pornirile înspre făptuiri, dar tot mai grăbit este în a-şi găsi răspunsuri problemelor pe care simte că le are dar nu şi le-ar vrea urmare a ceea ce a fost, a făcut, este şi face. Caută a alerga, oricât ar fi, chiar dincolo de ce îi stă în putinţă, dar află, până la urmă, că drumul înseamnă urmă a paşilor, iar drumul care dăinuieşte este cel pe care se merge pas cu pas... Pas cu pas, cu răbdare...

3 sept. 2015

Realităţile firescului

Nu ştiu cât m-am depărtat de vechile obişnuite, dar am încă obiceiul, pentru unele fapte sau întâmplări, de a crede doar după ce văd că trăiesc timpul de după ele, când pot să fiu, cel mult, viteazul de după război.
Oamenii sunt oameni şi, spre fiecare, privind separat sau la un loc cu alţii sau doar cu un singur altcineva, îşi au toată libertatea de a face sau a nu face, de a-şi dori ori a refuza... Ceea ce a fost nou, pentru mine, a fost faptul că dincolo de liberatea de voinţă şi dincolo de dorinţă, au existat realităţi incontestabile... Şi pe lângă faptul că existenţa lor nu a putut fi condiţionată de mine, omul, mare sau mai puţin mare, voitor sau dornic, nevoitor sau potrivnic, în aceleasşi măsuri, m-a surprins şi m-am surprins prin mine însumi, că realităţile veniseră să se întâmple aşa cum vorbele spuse, în glumă, sau cum zice omul din popor, “într-o doară”, le dăduse de ştire. Şi spun toate astea acum, după ce trecut este mult timp de când aşa a fost să fie, acum când nu mai sunt uşor numărabile pe degetele mâînii, după ce mi-am avut timp să văd şi eu că mi-am fost (pre)vestitor şi nu m-am luat în seamă, în felul meu spunându-mi, adeseori, cum de am lăsat aşa ceva să fie auzit sau citit, ori că mă îmbăt cu apă rece, sau că, fără motiv, dau apă la moară îngrijorării...
Este firesc, şi înţelegem că este firesc, tot ceea ce este în firea lucrurilor, ceea ce este normal şi natural, tot ceea ce se întâmplă conform aşteptărilor... Acesta este firescul, aşa este definit şi înţeles, în firea lucrurilor. Firescul îşi poate avea asemănare cu mersul timpului, dinspre trecut spre viitor, cu apele ce curg dinspre izvor spre marea cea fără limite... Probabil este tot ceea ce se poate să se întâmple, firescul are o certitudine maximă în a deveni realitate, fiind opus probabilului care stă să vadă cum se încheie jocul incertitudilor, vis-a-vis de certitudini, ca să poată fi sau să nu poată fi, realitate. Firescul, aşa cum îl văd eu, defineşte ceea ce devine clar şi nu mai poate fi altfel, pentru că deja timpul l-a marcat în calendarul faptelor, faţă de ceea ce este probabilul, care stă şi aşteaptă deschiderea unei porţi, nici măcar nu se învredniceşte a sări un pârleaz. Dacă e să sară un prag, greu e să facă asta cu bună ştiinţă.
Când s-a întâmplat să înţeleg că mi-a luat gura pe dinainte, ori gândul prea repede s-a făcut prieten cu cuvântul, am tăcut... Eram deja cel care fusese prins în jocul fără de întoarcere al timpului, eram făptuitor, eram cel care se bucurase ori se întristase, ba chiar eram cel care trebuia să iese la liman, să îndrepte stricăciuni. Eram deja ceea ce nu fusesem, eram părtaş la tristeţile sau bucuriile celor care, printr-un firesc al faptelor, purtau şi ei o urmă a uneia şi aceleiaşi întâmplări. Când s-a întâmplat să înţeleg, totdeauna, era deja prea târziu ca să mă întreb de ce nu am crezut. Îmi dovedisem mie că nu aveam bine înţeleasă ideea de credinţă, că eram încă departe de firesc, firescul însemnând a crede.
Firesc, după cum e făcut să fie omul, este să creadă. Nefiresc este faptul că omul, opunând mintea, cu raţionamentele ei bazate pe repere şi referinţe luate după cum dau bine, sau scornite pentru a-şi dovedi însemnătatea şi a încropi principii, îşi refuză ceea ce îi este dat, refuză să mai creadă. Primordialitatea îşi are suportul în credinţă, şi dovada este tot omul, însă înainte de a se face simţită, cu prezenţa, educaţia. Copiii ne fac dovada credinţei, ei sunt cei care au manifestări naturale, ei fac sau nu fac ceva în funcţie de simţiri şi nu raţionamente. Dacă nu ar fi artificialul creat de om, copilul nu ar avea nici o manifestare care să-l pună în pericol. Şi nu doar la oameni, la copii, credinţa este elocventă, la animale urmele credinţei se pot întrezări... Până la urmă poate că ele ne arată cel mai bine ce înseamnă a nu te baza, până la obsesie, pe raţine, pe gândire, pe relaţionări care să evidenţieze ceea ce se vrea a fi evident. S-a găsit un termen, însă, prin care să nu luăm nimic în seamă, să nu vrem să înţelegem... naivitatea...
Acum, după atâtea şi atâtea întâmplări despre care făcusem vorbire, după atât timp trecut de când am învârtit pe o parte şi e alta elocvenţele, o concluzie îmi este firească şi certă: ei sunt naivi, însă au o credinţă, fie ea şi una incipientă, noi suntem însă proşti şi lipsiţi de credinţă în esenţialitatea, în plenitudinea ei. Ne-am îmbuibat cu informaţii sumare, rupe de context şi rupte din context, pentru a avea argumente solide în a contrazice şi a ne contrazice. Îngurgităm mii de articole şi păreri, dar o carte nu ne dă mâna să o citit din copertă în copertă, vrem texte uşoare, care au o brumă, o poleială de informaţie, şi dau totul “mură-n gură”, fugind de orice este profund şi care ne fac să căutăm răspunsuri propriilor noastre întrebări. Pentru majoritatea dintre noi este valabilă observaţia că ne prostim şi ne lăsăm prostiţi pe zi ce trece, dar ne culcăm pe urechea că “cine tace filozof ajunge”... Şi aşa este... mulţi ajung iubitori de întuneric, filozofi, greu fiindu-le să fie iubitori de înţelepciune, filosofi... Filosofi ajung cei care depăşesc “minimul necesar” de informaţie şi educaţie, cei care, când pun lupa pe o anumită idee, au şi oglinda în care sunt văzute deosebirile şi asemănările cu alte idei. Şi tocmai de acolo de unde s-ar crede că, datorită multei informaţii, credinţa lipseşte, fiind contrată de argumente raţionale, acolo stă cuibărită, fiindcă argumentele o susţin şi nu o contrazic, aşa cum cred cei care se îndeletnicesc cu filozofia.
Ca să pot să văd lipsa mea de credinţă, cu forma ei de lipsă de încredere în ceea ce spus întâmplător, fără uz de raţiune, au trebuit să existe realităţile. Întâmplarea, acea coincidenţă prin care preferă să rămâne Dumnezeu anonim, m-a obligat să aleg între excepţionalul meu raţionament care dăduse deja rateu, lamentabil, sau inconştienta afirmaţie, care, după definiţiile date de cei care ţin să definească tot, s-ar numi intuiţie. Mi-a fost de mare ajutor îndeletnicirea cu scrisul care nu mai lasă loc de întoarcere. Şi încă de mai mare ajutor mi-a fost cuvintele uversurilor care, aşa cum zisesem tocmai eu, nu-i al meu, nu îmi aparţine, eu fiind doar ales să îl scriu. Cu tot acest ajutor dat de Cel care nu-şi vrea altfel arătat anonimatul, cu faptul că unele din cele scrise deja nu aveau decât drum înspre viitor, fiind cu totul întocmai pre-zicerii, mi-am lăsat mintea să-şi facă treaba ei, fiindcă nu este ceva fără de trebuinţă, ba chiar de mare trebuinţă, şi sufletul, inteligenţa nevăzută a fiecărui om, inteligenţa naivă şi nativă, să dea faptelor, prin mintea care, după cum alegem, poate fi o bună ascultătoare de cel ce-i este superior, forma pe care ştie că trebuie să o dea. Mintea nu ştie ce înseamnă destin, ea crede că destinul este ceea ce poate făuri ea, doar sufletul ştie, doar el ştie să facă diferenţa între trăire şi plăcere sau suferinţă, cele pe care mintea le poate trăi. Mintea nu ştie ce înseamnă destin, dar are o plăcere deosebită în a i se opune, în a schimba drumul cel mare, cel adevărat, cu o cărare care, de obicei, se termină într-un hăţiş sau pe marginea unei prăpăstii.
Acum ştiu, pentru că acum cred, că firescul face improbabil ca cele spuse însă neîntâmplate să nu fie parte din destin şi să nu se întâmple. M-aş putea contrazice, aş putea retracta, aş putea să spun că scrisul îmi este doar o simplă creaţie, însă nu mă pot dezice de credinţă, singura formă în care aş face din firesc ceva minimal şi aş pune la lucru maşinăria raţionamentului probabilului. În cartea aceasta am adunat realităţi deja existente, însă prin versuri ştiute sau lăsate să fie ştiute înainte de a se face, aşa cum îmi place să le redefinesc, semne în calendar, amprente pe suflet, repere în minte şi motiv al nemuririi. Dar am pus în carte şi acele spuse care vor fi, negreşit, asemenea celorlalte. Nu am îndoieli, nu spun că va fi probabil aşa cum am spus, ştiu doar că ele nu s-au întâmplat fiindcă nu a venit vremea lor, că dacă şi altcineva va fi implicat, pentru acel altcineva nu a bătut încă ceasul ora de miez al zilei. Nu e nimic întâmplător, nici măcar această întârziere. Nu faptul că nu-i ştiu motivele, că nu am argumente ca să spun cât mai e până în acel moment este un motiv de îngrijorare, mă îngrijorez doar ca să nu se facă din ştiutul care va urma motiv de împotrivire a minţii. Împotrivirea ei ar face ca să fie mare grabă, dacă trece mult timp, o grabă pe care mintea nu ar mai putea controla-o, în a se întâmpla ceea ce firesc era să se întâmple.
Zarurile sunt aruncate... Nu din această clipă, nu din momentul în care, prin gând, cuvintele sau făcut vorbă sau literă transcrisă, ci de la începuturile vieţii, poate chiar de dinainte de acest început. Şi au devenit realitate anticipată, care nu are nici un fel de obligaţie, ci are doar drepturi. Dintre toate drepturile, cel mai evident este dreptul de a fi, fiindcă este dat a fi pentru ca celui implicat, celor implicaţi, după cum este cazul, să le fie, la superlativ vorbind şi cu accent pe suprem pus, bine, cu totul altfel decât a existat binele, într-o formă care nu poate fi cunoscută mai înainte de acceptarea necesităţii realităţii care face inima să tresalte... Nu mă mai tem de necunoscut, totul ştiu că e dat spre a fi bucurie.

1 sept. 2015

Alţi paşi, alte înţelesuri

Nu ştiu dacă există, dacă cineva a găsit, a văzut, sau a mers, două drumuri care să fi fost la fel... A doua cale, alternativa, când este necesară, există, e căutată, e dorită... Însă întotdeauna există al doilea pas, un pas în continuarea unui altuia sau a altora, mai mulţi, oricât de neştiuţi, mersul spre mai departe, spe înainte, spre totdeauna... Mai totdeauna greu este, se spune, primul pas, însă nu-s mulţi care să afirme, fără echivoc, că cel de-al doilea este uşor, aşa cum se spune, ca o firească, şi necesară, îmbărbătare...
Timpul pune, câteodata, şi dărâmă, în alte dăţi, bariere. Se par că-s de netrecut, dar după ce au fost trecute, se vede că n-a fost negrul chiar atât de negru, altele par doar o simplă provocare la un salt, dar după ce s-au trecut timpuri şi vremuri, ele aceleaşi sunt, se vede că strălucirea negrului nu trebui niciodată confundată cu lumina pe care o împrăştie albul... Timpul face şi desface, timpul adună şi scade, înmulţeşte şi îmăparte, când are ce face, ca să poată să facă adunări, ori scăderi, ori înmulţiri, ori împărţiri. Dacă nimic nu i se dă pentru a nu trece degeaba, multiplică erorile, prin mărirea efectelor şi cumularea rezultatelor.
Spun, cei mai mulţi, că timpul este o măsură a duratei, şi le dau dreptate numai când mă pun, de bună voie, însă deprobă doar, pe linia lor de privire a tot ceea ce este viaţa. Obligându-mă să las la o parte multe din cele ce eu le văd a fi ale vieţii, iau în calcul şi accept timpul ca o succesiune de intervale regulate, numărabile, şi aşa înţelec accepţiunea celor care iau materialul ca unică formă de existenţă, absolută. Numai că, oricât aş încerca să mă las acolo, în barca celor cu asemenea accepţiune, nu pot să stau prea mult. Tangajul şi derivele plutirii într-o asemenea apă tulbure, mă fac să am temeri de scufundare şi înec. Şi, din această temere, mă întorc la zborul care, chiar dacă mă arată a fi cu capul în nori, îmi dă libertatea de a trăi uitând de standarde şi valori, de a avea măsuri şi definiţii în concordanţă cu altele, care nu se văd, uneori nu se simt, dar se trăiesc. Şi cine poate să spună, o viaţă trăind, că n-a simţit timpul trecând precum nisipul printre degete, ori ca un bolovan care apasă dureros...
Alţii spun ceva, eu, ca şi alţii, alţii decât cei care doar aşa înţeleg ce este timpul şi cu o asemenea înţelegere definesc viaţa, văd altfel, înţeleg altfel şi trăiesc altfel, măsurând altfel, viaţa. Şi cum am văzut că fiecare viaţă este altfel decât oricare altă viaţă, nu mi se pare deloc nefiresc să îi las fiecărei vieţi dreptul de a se lăsa măsurată cum se simte, în limitele firescului şi omenescului dat, mai bine. Măsurii ce-am găsit-o eu, mie şi altora, ştiutori sau neştiutori ai nepotrivirii dintre vârstă şi timp, cu felul ei de a se potrivi oricui, i-am aflat şi numele... Are acelaşi nume cu cel care, de la începuturi, şi totdeauna când nu s-a avut decât pe sieşi la îndemână, omul şi-a măsurat drumurile. Cu acea măsură, folosită, a putut să spună, fără să se înşele, că un drum este mai lung şi altul mai scurt. Pasul este măsura care, cred eu, că este guvernantă a vieţii. Guvernează viaţa aşa cum guvernează mersul drumului, ţinând cont de ceea ce omul nu vrea, nu ştie, nu poate să ţină cont.
Când mergi pe drum şi ajungi repede, nu ştii ce să spui, dacă a fost drumul scurt sau dacă repede ai mers. Nici ceilalţi, cei care privesc din afară, nu vor spune toţi acelaşi lucru, ba vor băga mâna în foc, pentru a fi crezuţi că drumul a fost scurt, ba vor jura că au văzut cu ochii lor cât de grăbit ai fost. Dacă cineva era în aşteptare, mai mult ca sigur va spune că a trecut mult timp. Şi, e la fel dacă drumului îi dai o măsură mare... vor spune unii că a fost lung, alţii că ai mers alene iar dacă la celălalt capăt cineva nu şi-ar fi dorit să ajungi, va spune că ai ajuns foarte repede... Fiecare are o altă părere, după cum îşi are şi îşi vrea paşii, ori îţi crede ori îţi vrea paşii. Doar tu, mergătorul de drum, ai în tine, în mersul tău, în motivul tău, adevărul...
Nici viaţa nu este deloc altfel. Viaţa nu trece, între naştere şi moarte, între copilărie şi bătrâneţe, doar ca o numărătoare de zile, de ani. Ea numără paşii, în funcţie de ei duce mai repede la final, pe cei care lenevesc în a-i face pe cei fireşti şi se grăbesc a face paşii pe care şi-i doresc, şi-i lasă tineri pe cei ce nu se tem de încă un pas, intâmplător, după cum le este dat, după cum găsesc, fără căutări, că îl au de făcut, care fac ceea ce fac fără să ţină seama de timpul care e trecut sau încă nu a trecut, care nu stau în mâna cu un calendar în care îşi tot pun semne şi îşi fac diverse socoteli. Cu pasul măsurând timpul de care ţin calculele socotitorilor, se pot şti schimbările de vremuri, oricât de schimbătoare şi imprevizibilă este vremea, se poate şti de ce unii îmbătrânesc mai repede, faţă de alţii care mai şi stau, câteodată pe loc, sau de ce unii par mereu tineri şi nu au timp să îmbătrânească.
Cât omul stă cu ochii pe ceas şi pe calendar, viaţa i se consumă într-o monotonie care-l transformă într-un robot, un robot care are o durată minimă, normală şi maximă, de utilizare, supus uzurii şi degradării fizice şi morale, un robot care ştie că va ajunge, la un moment dat, să iese din sistem, depăşit, lipsit de eficacitate şi eficienţă. Cu, sau fără impuneri, îşi lasă vieţii doar libertatea de a zburda în lanţ, un lanţ care, pe măsură ce cumulul intervalelor de timp trecute devine mai mare, este mai mic. Lanţul îl împiedică să iese din decorul limitativ, să vadă, să cunoască şi să înţeleagă şi altceva decât îşi permite şieşi, decât îşi admite a fi orizontul său. Şi nu-i vine să se desprindă de învăţul de a-şi număra bătăile propriei inimi, încercând a o sincroniza cu metronomul timpului.
Lăsând paşii să-mi fie măsură a vieţii, am uitat să fac numărători şi calcule. Nu îmi pierd timpul, pierzând din şansele de a mai face unu, doi, sau câţiva alţi paşi, mari sau mici, făcând inventare, pentru a avea o valoare a trecutului, valoare care să vrea să ceară orice, chiar respectul sau recunoaşterea a ceva, natural ori acumulat, har sau rezultat al acumulărilor de înţelesuri şi cunoaşteri. Am ales calea paşilor, am ales viaţa ca şansă a unui drum în eternitate, în nemurirea ce mi-o pot avea doar prin mine. Am ales paşii care prin esenţialitatea lor să lase urme care nu se pot şterge, fiind dovada mersului pe jos a întregului Univers pe care l-am putut cuprinde, pe care l-am putut reconstrui, fie doar şi cu mai înţelese sau neînţelese, pe moment, mai multe sau mai puţine, cu accent de frumos sau cu accent de duritate, cuvinte. Am ales drum de paşi cu amprente pe totdeauna, uneori în disonanţă cu principiile celor ce aveau principii de neclintit, când era vorba de a se cere conformarea altora la ele, ei fiind excepţiile care să fie bune de întărit regula. Şi am făcut destui paşi...
N-am fost singur, în aceast continuu mers cu paşi, niciodată, oricâţi vor fi fost cei care m-au lăsat unei realităţi a singurătăţii. Mereu cu mine, alături în ceea ce va fi, dincolo de existenţa efemeră, vor fi cei care m-au însoţit, cu gândul, cu fapta sau cu existenţa, şi pe care, voi continua să îi las aproape, spunându-le pe nume, cu sau fără adăugate cuvinte definitorii ale esenţei adevărurilor pe care nici eu, nici ei, nici nimeni altcineva, nu are dreptul şi nici nu le poate contesta. Cuvinte puţi-ne, am adăugat, dar puţinătatea lor lasă loc unui cuprinzător etcaetera până în eternitate!
Într-o continuare firească, într-un normal înspre mai departe mers, am găsit că este timpul să fac un al doilea pas în a aduna la un loc ceea ce deja exista, ceea ce era deja unora cunoscut, spre a fi, când va fi, de folos, de bucurie, ori de mângâiere, altora. Iată, acesta este pasul, aceasta este cartea cu cărţi, cea de-a doua, asemenea celei de dinaintea ei, în aceeaşi formă, formă care încearcă să redea, cât mai fidel, conţinutul a ceea ce este în cele cuprinse în ea. Sunt, la un loc, încă 343 de poezii, sunt încă 7x7x7 trăiri sau simţiri care s-au vrut, prin mine, cu sau fără voia mea, tuturor celor ce vor vrea, să fie ştiute. Şi pot fi de toate, aşa cum el, stăpân al sieşi, poate să le facă să fie...