20 oct. 2015

Răbdarea, pas cu pas...

De multe ori scapă înţelesurilor motivele pentru care, în firescul vieţii, apare o întâmplare, văzută ca nefirească, şi, mai totdeauna, neînțeles este motivul de a nu se întâmpla altora... Şi, cam tot de atâtea ori, din ceea ce se întâmplă, ceea ce este de înţeles din acea întâmplare, nu se înţelege. Din toate, cu cât mai mare este neînţelegerea, cu atât este mai mare tentaţia de a se intra, cu totul, în povestea atotdesluşitorului “de ce?”, de a se începe învârtitul în jurul acestei întrebări, pentru că, într-o realitate ce nu se vrea cunoscută, cu toate că se vrea găsirea unor răspunsuri, dar există o mare dorinţă de a se sta în dramă şi luptă. Ea vine dintr-o anumită plăcere în a se sta acolo şi e ca o esenţă a vieţii care se vrea extrasă din centrul problemei. Posibil este ca tocmai de aceea să existe mereu adâncirea în ea, şi se sapă, se sapă, se tot sapă, chipurile pentru a se ajunge la adevăr.
O astfel de căutare devine capcană... Cu cât se sapă mai mult, cu atât îndepărtarea de adevăr este mai mare, pentru că se începe, în fapt, o vânătoare a răspunsurilor care au o oarecare potrivire, mai mică sau mai mare, cu şablonul propriei poveşti, prin definiţiile care au fost date propriei experienţe, prin judecăţile deja emise, sau într-o permanentă continuitate, despre propria persoană şi cei implicaţi. Practic, se caută şi se permite accesul doar al răspunsurilor care validează durerea, lupta, încrâncenarea, dreptatea care e dorită a fi statuată, tiparul în care se vrea a rămâne existenţa.
Capcana este eficace şi nu are scrupule, fiind şi ea concepută, de cel care cade în ea, exact pe calapodul bine cunoscut. Cel căzut în ea, deşi se simte pierdut, fiind chiar pierdut - prin marea diferenţă între ceea ce este şi ce poate fi dincolo de acea problemă - persistă în situaţia respectivă, fabricând gânduri şi răstălmăcind idei, plimbându-se între o judecată şi alta, toate drepte până la un punct în care raliază cu adevărul care se vrea ascuns, între dorinţa declarativă de a înţelege şi dorinţa inconştientă de a nu se accepta înţelegerea întru adevăr.
Este acesta unul dintre modurile în care omul se lasă distras din prezent, din starea naturală, cea care nu are greutăţi, din stare de graţie. Ajunge omul împotriva curentului şi singurul lucru ce-l are de acceptat poate fi că, în acel moment, cea mai potrivită şi benefică soluţie, poate chiar singura, este răbdarea... răbdarea paşilor fireşti, a drumului bătut pas cu pas.
Când ceva pare de neînţeles, e nevoie de răbdare. Nu scoate nimic la iveală scotocirea prin întunericul nopţii minţii, e nevoie de a aşteptarea zorilor. Nu iscodirea scoate la iveală detalii minore, ci privirea de ansamblu. Nu cearta, nu forţarea, sunt modalităţi convingătoare, ci îngăduinţa faţă de starea clipei, acceptarea consecinţelor fireşti ale întâmplărilor, chiar văzute ca prea puţin fireşti.
Viaţa îşi are căile ei prin care îl ajută pe om a înţelege tot ce are nevoie să înţeleagă. Viaţa îşi are timpul ei la care îl ajută pe om a înţelege tot ce are nevoie să înţeleagă. Înţelepciunea nu poate fi îndrumată şi nu poate fi grăbită. Fiecare experienţă are timpul şi anotimpurile ei. Fiecare etapă din viaţă este un pas către un nivel mai înalt, înspre superior, de conştiinţă. Orice proiect se face în paşi şi trece prin etape, asemenea anotimpurilor. Când e vremea anotimpului îngheţului, degeaba se forţează a fi cel al înfloririi, aşa cum degeaba se încearcă grăbirea unei plante să crească, riscul fiind de a fi omorâtă din toată această prea multă "bună intenţie".
Viaţa omului este o sumă vectorială, o sumă la care contribuie sensurile, direcţiile, mărimile. Câţi sunt vectorii nimeni nu poate spune, nu poate statua. Nimeni nu poate să spună că un om are acelaşi număr de vectori ca un alt om, căci orice om este o individualitate cu totul distinctă. Sensurile şi direcţiile sunt definitorii. Ele arată căderi şi salturi. Ele se văd şi, dintotdeauna s-a văzut că fiecare cădere este mereu urmată de un salt, care, dacă nu e bine înţeles, cum mai tot timpul se întâmplă, e urmat de o altă cădere. Cădere, salt, cădere, salt... nimic nou...? Diferenţa o face modul cum se trece prin ele. Noutatea e dată de direcţie... Mărimea mai puţin contează, ea este cu totul subiectivă pentru cel care saltă, ori se saltă, sau cade, ori decade; cam tot timpul saltul e văzut ca mic, însă căderea e enormă. Noutatea este dată de cât de conştient este omul de importanţa acestora, cât de deschis este spre a creşte şi a câştiga înţelepciune prin tot ce apare în viaţa sa.
La urma urmelor, din toate spusele celor ce şi-au petrecut viaţă întreagă pe Pământ, aceste urcări şi aceste coborâri, aceste căutări ale unor răspunsuri şi ieşiri la liman, fac toată frumuseţea vieţii, fac acest joc, jocul vieţii. Îşi poate cineva imagina o viaţă în care toate răspunsurile sunt la îndemână, în care toate s-ar întâmpla şi crea cât s-ar pocni din degete? Cine poate spune dacă ar mai fi vorba de un joc atractiv, ori, dacă nu, în acest fel, viaţa nu şi-ar pierde rostul, devenind simplă şi banală rutină? Dacă toate s-ar transforma brusc, instantaneu, exact aşa cum sunt, de fiecare gândite şi impregnate cu propria emoţie, cum ar arăta viaţa celui doritor se schimbare prin propriul gând, prin propria voinţă, după propriul model?
Oamenii simpli, dar cu marea experienţă a vieţii trăite, cei care, uneori, sunt numiţi “săraci cu duhul” doar pentru că refuză afundarea în labirintul căutărilor infinite, mulţumesc Cerului că nu le dă, tot ce gândesc şi, mai ales, după cum gândesc în fiecare moment. Lui Dumnezeu, Cerului, sau Universului, după propria înţelegere, multumesc pentru întârzierea ori inerţia ce pare a o avea creaţia în a se transforma într-o realitate materializată, într-un răspuns palpabil sau faptic. În simplitatea lor, smerită, nici măcar nu vor să caute cine sau ce face ca toate să nu se întâmple când gândul dă năvală, să alfel că, de fapt, întârzierea este pornită tocmai din om, din dedesubtul minţii, care, parcurgând pas cu pas, planul creativ, are nevoie de timp pentru a-i fi totul clar, ori, dacă nici aşa nu are destulă răbdare pentru a face toţi paşii necesari, luptându-se, războindu-se cu mori de vânt, cu nefirescul, îi ia ceva timp până oboseşte şi renunţă la luptă.
Clare poate multe nu sunt, însă este evident... când ceva nu este înţeles, este nevoie de răbdare! Când îşi simte omul un "de ce", sau o întreagă panoplie, în minte, este timpul unei opriri. O cădere, ca realitate sau doar presimţire, un presupus blocaj, au, dacă se vrea a se merge, mai uşor spre mai departe, are un potrivnic simplu: o spusă care începe cu o întrebare: “Aşa, şi?!”, continuată cu o alta, ce afirmă incontestabilul: “Nu au mai fost?”... Într-un altfel privind viaţa, spectrul deznădejdii ia locul oricărei raze de soare, întunericul este fără nici un reper de regăsire.
Se poate oricine, privitor de prin orizonturi paralele, întreba: Alta, soluţia nu ar putea să fie? Destui sunt cei care, plini de aerele atotştiutoare într-ale sufletului şi psihicului uman, plini de aerele atotştiutoare ale superficialităţii, împing şi conving oameni spre căi pline de absurd. Dar e, oare, altceva posibil? Cum altfel se poate privi o asemenea situaţie? E totuşi atât de grea încercarea răbdării, a aşteptării, pure şi simple, ca să se aşeze totul? E chiar imposibilă o adevărată atenţie şi extragerea, cu deplină convingere, din "problemă"? Cum ar fi viaţa celui care nu se mai lasă scufundat în drame, mai mult sau mai puţin ale lui? Cum s-ar arăta, sieşi sau altora, creaţia, de orice fel, a celui care ale să nu mai meargă la moara gândurilor, recunoscând ce vrea, cu adevărul împuternicit cu toate cele arse în focul mistuitor al capcanei acelor multe “de ce”-uri?
Se poate alege lupta, o luptă fără de sfârşit, o luptă fără învingători, însă cu un sigur şi singur învins. Se poate alege lupta ca motiv întru îndestularea mândriei şi a ego-ului, cele care şi-o doresc pentru a-şi motiva existenţa. Se poate însă alege pacea, măcar, întru început, din dorinţa unei clipe de răgaz şi contemplare a alternativei. Nici una, nici cealaltă nu poate fi numită greşită. Dar e bine să se ştie că alegerea este personală şi doar alegătorul poate să fie responsabil de tot ce urmează alegerii...
Greu este ca, vreodată, să se spună că lupta pentru regăsire, prin fireasca şi necesara înţelegere, va lua sfârşit. Mereu, tot mereu, alte şi alte provocări, depăşind pragul acumulatei înţelepciuni, vor veni. Lipsa de încredere în propriul eu, ca formă particularizată a lipsei de credinţă, este, permanent, creuzetul în care frustrările se pot conglomera, se pot manifesta, se pot aprinde ca foc mistuitor de trăiri şi simţiri, pierzător de clipe ale vieţii. Grăbit este omul în a se pierde pe sine de sine, fără a recunoaşte însă, neavându-şi şi nevoindu-şi timp în a-şi cerceta faptele şi, mai ales, pornirile înspre făptuiri, dar tot mai grăbit este în a-şi găsi răspunsuri problemelor pe care simte că le are dar nu şi le-ar vrea urmare a ceea ce a fost, a făcut, este şi face. Caută a alerga, oricât ar fi, chiar dincolo de ce îi stă în putinţă, dar află, până la urmă, că drumul înseamnă urmă a paşilor, iar drumul care dăinuieşte este cel pe care se merge pas cu pas... Pas cu pas, cu răbdare...

1 oct. 2015

Cale de departe, spre mai departe

Avem trecut, avem prezent, şi va urma să avem viitor. Mereu avem însă lipsă de ceva, iar acel ceva nu îl putem, indiferent de ceea ce facem, indiferent ce căi căutăm, avea. Acel ceva este parte din noi, dar care nu poate fi azi, acum, înfăptuit, Acel ceva nu este o simplă faptă, aşa cum ar fi un simplu lucru, acel ceva e ceva care mereu, tot mereu, se face, prin trecerea prin prezent înspre trecut. Mereu depinde de ceva, de ceea ce se întâmplă imediat, în trecerea, prin întâmplarea imediată înspre următorul imediat, continuând înspre eternitate. Ne lipseşte, totdeauna prezentul următoarei clipe, viitorul...
Azi, mai mult poate, ca niciodată, trăim una din cele mai mari paradigme: fugim, cu viteze cât se poate de mari înspre viitor şi fugim, cu aceeaşi sau chiar mai mare repeziciune, după aflarea, ştiinţa sau cunoaşterea adevărului. Marea fugă ne fură de simţiri, ne pune trăirile la colţ şi, pentru a suplini pierderea, întru a nu decade în mândria noastră de proprii stăpânitori, ne îndatorăm, în contul veşniciei, mersului involutiv. Azi ştim mai multe dar cunoaştem tot mai puţine, iar înţelesurile, aproape cu totul, ne scapă. Căutăm explicaţii, nu ne mai putem explica nimic, dar avem pe buze scuza că nu avem timp de a mai căuta explicaţii. N-avem timp să înţelegem de ce ne naştem, de ce trăim, de ce vrem, prin copii, în această lume să lăsăm o urmă... N-avem timp să mai înţelegem noi, aşteptăm de la alţii explicaţii, de ce unele sunt într-un fel, altele în alt fel. Nu mai avem timp nici să înţelegem că lângă noi sunt oameni care îşi fac timp să înţeleagă, care ne pot explica... ei sunt deja etichetaţi şi, de multe ori blamaţi, fiind prea aproape ca să înţelegem că că ei pot înţelege...
E, firesc, un drum, nevăzut, însă asemenea cu unul pe care îl mergem, viaţa. Ştim de unde venim, ştim unde am ajuns, alţii, fără ca noi să le spunem, nu au de unde să ştie de cât de departe sau de aproape venim, cât de departe este departele sau cât de aproape este aproapele... Prin viaţă este la fel; este la fel... doar dacă vrem să înţelegem. Numai noi ştim care au fost realităţile vieţii noastre, numai noi putem să întregim corolarul care ne defineşte în faţa oricui. Numai noi, noi putem şti întregul, fiindcă oricare alţii nu pot să vadă decât fapte şi urmări, zbaterile şi tot ceea ce e în minte şi în suflet, sunt transparente numai în măsura în care le putem asocia cuvinte care să le cuprindă întru totul. Ceea ce am fost rămâne, oricum, o etichetă pe care o pun alţii, dinamică şi mereu cu amprenta celorlalţi. Cu adevărat numai noi ştim şi ce am fost, şi cine suntem, şi de unde am plecat, şi cum ne este mersul, şi încotro am vrut să mergem, şi încotro, după atâta deja mers, vrem să mergem.
De unde venim şi cât de departe venim, azi sunt doar întrebări pe care puţini le mai pun şi puţini şi le mai pun. Greu chiar, imposibil nu e deloc greşit a se spune, este ca într-o lume prinsă în corzile materialismului pe care are curajul nebunesc şi puterea drăcească de a-l nega, este ca altfel decât depărtarea care se măsoară, în realităţi sau raportată la un timp relativ, şi relativ nu prin simţire, ci prin comparaţie cu ceea ce realul, materialul pune la dispoziţie sau omul şi-l permite. Şi toată nerăbdarea de care dăm dovadă pe ceea ce materialul ni-l pune la dispoziţie se bazează. De mirare este faptul că încă nu s-a ajuns la dorinţe de a exista metode de grăbire a zămislirii unui copil. Mă gândesc uneori că, fără a se recunoaşte, materialul, în această “cauză”, se ştie învins, cu mâinile legate...
Ne grăbim, ne grăbim firesc, dar tot mai mult ne grăbim înspre nefiresc. Graba strică toată treaba, cea mai mare dintre ele fiind viaţa... Şi ne tot grăbim, ne tot grăbim şi uităm încotro ne grăbim, şi graba ne face să trecem pe lângă detalii fără să ne mai pese, trecem de ele uitând să înţelegem ceva din ele. Din grabă nu mai învăţăm decât, eventual, din cele scrise, nu mai învăţăm din greşelile altora dar, şi mai absurd, nici dintr-ale noastre. Nici lenea, nici prostia, nu sunt adevratele motive ale lipsurilor din ale ştiutelor, ci această mare, nebunească, neomenească grabă!
Grăbiţi fiind, am devenit nişte rătăciţi şi persistăm în a rătăci. Graba e efectul fricii pe care o trăim şi insistent vrem să o o trăim, ca prin ea, prin modul în care ne face să ne manifestăm, să dovedim preocuparea pentru viaţa de zi cu zi, interesul pentru bunul mers a toate. Frica, frica de moarte, fie ea de cum ar fi să fie, firească sau doar a unor mofturi sau năravuri, e omniprezentă. Vinovaţi suntem noi, oricât am căuta altceva... Spunem că e viaţa, spunem că e societatea, spunem despre faptele altora că ne fac să trăim cu frică, dar trebuie să privim înspre noi. Să privim spre noi şi să ne reamintim cine am fost, cine suntem, ce am fost, ce suntem, de unde venim, unde am ajuns, de cât de departe venim şi ce înseamnă aproape...
Îşi au rostul lor vorbele vechi, dar nici de ele să ţinem seama, graba nu ne lasă. Însă grăbiţi suntem să uităm de unde am plecat, grăbiţi suntem să ştergem orice urmă din trecut. Ne este frică de trecut din acelaşi motiv: pentru a nu recunoaşte că, sub sabia grabei, o sabie mai ameninţătoare decât sabia lui Damocles, ne-am prins în hora unor fapte ce numai mintea de pe urmă a vrut să le înţeleagă. Şi ne mai este frică de trecut pentru că, din grabă, nu ne permitem răgazul de a ne reaminti şi, dacă ar fi nevoie, povesti altcuiva care, ca şi noi, grăbit fiind, nu-şi face timp nici să asculte, nici să înţeleagă. Ne mândrim, uneori, că am putut să luăm omul aşa cum este (un mod extraordinar de bun) dar nu ne mai trebuie să înţelegem că aşa ne-am aventurat pe calea primejdiei care stă la pândă, pentru că nu am înţeles niciodată de ce este aşa cum este. Am preferat să ne aratăm tuturor, inclusiv nouă înşine, că suntem oameni slabi, fără puterea de a ne asuma eventuale şocuri, conflicte cu principiile noastre, considerând că aşa am ajuns la nivelul în care nu avem prejudecăţi şi nu emitem judecăţi, însă adevărul e că nu suntem deloc liberi, că judecata omului nu este ceva ce lipseşte cu desăvârşire. Fiindcă fără a judeca faptele, nimic nu se face înţeles, şi nimic nu este acceptat. Se judecă în mod tacit, se pune o etichetă, chiar inconştient pe om, al prezentului sau al trecutului şi, în grabă, se vrea a se merge mai departe!
Dacă am vrea să stăm, dacă e nevoie chiar strâmb, pentru a judeca drept, am căuta să ştim, aşa cum căutăm drumurile mersului, cât de departe se vine în acest prezent, cât şi cât de greu a fost drumul vieţii. Câţi paşi au fost făcuţi şi cum au fost făcuţi, dar mai ales de ce au fost atâţia şi aşa făcuţi. Trebuie să nu fim cei care oligăm pe alţii, ori chiar pe noi, să se dezică de ceva... Şi vom găsi că puţini vin de aproape, chiar dacă nu foarte mulţi vin de prea departe şi foarte departe. Vom găsi paşi vruţi şi paşi nevruţi, paşi mânaţi de firesc, ori de dorinţă, sau împinşi de la spate, paşi opriţi, ori de alţii împiedicaţi. Vom găsi departele în realităţi, ori în înţelesuri, iar acolo unde nu putem cuprinde nici cu gândul, îl vom găsi în ceea ce face să se spună că cineva, acel care are acolo departele, este cu ceva mai mult decât ceea ce deja e mult. Nu îmi vine să fac referire la aproape, fiindcă aproapele se arată, repede singur.
După cum bate vântul se mişcă frunzele, nu însă la fel şi copacii... Frunzele, se ştie destul de bine, stau agăţate, nu au rădăcini. Dinspre departe, ca timp, vin copacii, nu frunzele care sunt, mai totdeauna, reprezentatele efemerităţii. Înţelegând rostul copacilor, se poate să existe şi înţelegerea acceptării necondiţionate a frunzelor de a nu avea puterea de a sta neclintite, când vânturile le biciuiesc. Multe sunt şi faptele omului care stau la dispoziţia efemerităţii... Dacă rădăcinile nu au fost lăsate la o parte, se clatină coroana, se clatină copacul, dar nu se mişcă din loc, nu se apleacă, nu face plecăciuni şi închinăciuni unei realităţi trecăoare. Oamenii s-au dedat la năravul de a-şi tăia rădăcinile, de a se dezice de ele, dar nu au luat aminte la mai multa repeziciune cu care se ivesc, din senin, furtuni. Acela care-şi neagă rădăcinile, trecutul său şi al neamului său, ajunge să fie îngenuncheat şi folosit de către oricine, ba chiar el, neavând pe ce se sprijini, zice că-şi găseşte sprijin în ceea ce este, ajungând să pună preţ pe ceea ce este el, sau parte din el, vânzându-se. Chiar şi cei care vin de foarte departe – deşi rar se întâmplă – de nu îşi ţin tolba trecutului legată, întru totul ca cei care n-au învăţat rostul memoriei, ajung.
Vom avea viitor, dar viitorul nu este, în nici un fel rupt de trecut. Previzibil este viitorul, dacă trecutul nu este, din mândrie, aruncat la gunoi, însă cu totul imprevizibil este pentru cei care îşi neagă faptele, ba chiar ajung la negarea numelui.
Ca să nu mai fie multă bătaie de cap cu ale unora căutări despre mine, am ales să las, pentru uşor înţeles, spus, aşa cum mi-a fost mie dat să spun, atunci când faptele erau fapte, ori mai târziu, când ele îşi căutau un loc înspre adormire, sau când mi se făceau oglindă, pentru a-mi avea înţelesuri, câte ceva, relevant mie, din viaţa mea. De-aceea am readus poezii ale trecutului şi pus alături de cele ale prezentui. Clipei de faţă nu-i pot cere să arate elocvenţe, clipa de faţă este un reper, faţă de ea, cei ce vor a înţelege, vor puncta aproapele sau departele meu, sau poate chiar îmi vor înţelege motivaţia pentru care spun, din când în când, poveşti despre acasă, acel acasă de nicăieri aici, ori de ce câteodată zic de întâmplările care îşi au trecut, venind dinspre viitor, dorindu-se făptuite. Eu unul nu am cum să fug de realitatea mea, şi, oricât de departe îmi este să simt departele drumului meu, ştiu că, e firesc să merg mai departe, oricum...