Constatări spre continuitate

Oare omul este, în gândirea şi în acţiunile sale o fiinţă spirituală liberă, sau stă mereu sub constrângerile unor mari necesităţi, implacabile, care se impun asemenea unor legi pure ale naturii?

O întrebare... E una dintre puţinele întrebări care au fost examinate cu atâta agerime de spirit... Ideea liberului arbitru a găsit adepţi înfocaţi dar şi adversari înverşunaţi. Există oameni care, în patosul lor moral, declară drept spirite mărginite pe toţi aceia care pot să nege un fapt atât de evident, o realitate mult căutată, libertatea. Alţii însă văd culmea lipsei de spirit ştiinţific în a crede întreruptă valabilitatea legilor naturii în sfera acţiunii şi gândirii omeneşti. Unul şi acelaşi lucru este considerat, când cel mai de preţ bun al omenirii, când cea mai gravă iluzie. S-a recurs la rafinament pentru a se explica felul în care se pot concilia libertatea omenească cu acţiunea din natură, căreia, fără doar sau poate, şi omul îi aparţine. Similar, adversarii liberului arbitru s-au străduit să arate cum a putut lua naştere o idee atât de absurdă ca aceea a libertăţii voinţei. Faptul că aici ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai însemnate probleme ale vieţii, religiei, practicii şi ale ştiinţei, este simţit de orice om, la care trăsătura cea mai pronunţată a caracterului său nu este tocmai contrariul temeiniciei, acesta fiind unul dintre simptomele cele mai triste ale superficialităţii din gândirea contemporană...

* * *

Ceea ce-l deosebeşte pe om de toate celelalte fiinţe organice este gândirea sa raţională. A fi activ este o însuşire, pe care omul o are în comun cu toate celelalte organisme. Dar se ajunge undeva dacă, pentru a eluci-da noţiunea libertăţii, căutăm analogii pentru acţiunea omului în regnul animal. Ştiinţele naturii moderne preferă aceste analogii, căci dacă au reuşit să găsească la animale ceva asemănător comportamentului omenesc, ele cred că au atins una din cele mai importante probleme ale ştiinţei despre om. Eroarea, perceptibilă, se poate concluziona prin ceea ce spunea P. Rée: "Se explică uşor de ce mişcarea pietrei ni se pare necesară, iar despre voinţa măgarului avem impresia că nu ar fi necesară”. Cauzele care pun o piatră în mişcare sunt exterioare şi vizibile. Dar cauzele datorită cărora un măgar vrea, sunt interioare şi invizibile: între noi şi sediul manifestărilor sale se găseşte craniul măgarului... Nu vedem condiţionarea cauzală şi de aceea ni se pare că ea nu ar exista. Se spune că voinţa este cauza întoarcerii (măgarului), dar că ea însăşi este necondiţionată, că este un început absolut". Aproape nimic nu e mai uşor decât a se trece pur şi simplu cu vederea acele acţiuni ale omului în care el are o conştienţă despre motivele determinante, căci, tot Rée, explică: "între noi şi sediul manifestărilor se găseşte craniul măgarului". Că există acţiuni, - şi nu e cazul să ne mai gândim la măgar, ci trecem la om - la care, între noi şi acţiune se situează motivul devenit conştient, despre aceasta - cum putem deduce din aceste cuvinte -, Rée nu are nici o idee. Acest lucru îl adevereşte, tot prin ceea ce afirmă ceva mai târziu: "Noi nu percepem cauzele care determină voinţa noastră, de aceea avem impre-sia că ea nu ar fi determinată în mod cauzal".

* * *

"Ah, două suflete-mi sălăşluiesc în piept,

Ce vor necontenit să se dezbine;

Unul, de-o aspră poftă de dragoste umplut,

Cu ghearele'ncleştate, în lume se împlântă,

Iar celălalt vânjos, desprins de lut,

Spre plaiul 'nalţilor strămoşi se-avântă.

(Goethe, Faust I, 1112-1117)

Goethe exprimă în aceste cuvinte, o trăsătură de caracter adânc înrădăcinată în natura omenească. Omul nu este o fiinţă unitar organizată. El pretinde întotdeauna mai mult decât îi dă lumea de bunăvoie. Natura l-a înzestrat cu necesităţi; dintre acestea sunt unele a căror satisfacere e lăsată pe seama activităţii sale. Pe cât de numeroase ar fi darurile care i se împărtăşesc, tot mai numeroase vor dorinţele. Se pare că omul e născut pentru a fi mereu nemulţumit. Setea de cunoaştere nu este decât un caz particular al acestei nemulţumiri. Un pom privit de două ori va fi văzut în două ipostaze: o dată cu crengile în repaus, altă dată în mişcare. Aceaste observaţii, simple, nu mulţumesc. De ce e pomul o dată în repaus, altă dată în mişcare? Şi aşa se nasc cele mai felurite întrebări. Fiecare privire aruncată spre în natură trezeşte o sumă de întrebări. Fiecare fenomen observat ridică o problemă. Fiecare trăire devine o enigmă. Se vede cum iese dintr-un ou o pasăre asemănătoare fiinţei materne; imediat apare întrebarea: Care este motivul acestei asemănări. Se observă că la o fiinţă vie procesele de creştere şi evoluţie prezintă un anumit grad de perfecţiune: unde sunt cauzele acestui fenomen? Niciodată nu mulţumeşte ceea ce prezintă natura în faţa simţurilor. Se caută pretutindeni numita „explicaţie a fenomenelor”.

Ceea ce se căută în plus, în lucruri şi fapte, dincolo de ceea ce se vede nemijlocit în ele, scindează întreaga fiinţă în două părţi, conştientizând antiteza dintre om şi lume. Omul, faţă de lume, apare ca o fiinţă independentă. Universul ne apare în antiteză: omul şi lumea.

Acest zid, despărţitor, dintre om şi lume e ridicat de îndată ce se luminează în om conştienţa, fără însă a se ajunge vreodată la pierderea sentimentului că omul aparţine totuşi lumii, că există o legătură care îl uneşte cu ea, fiind o fiinţă în înăuntrul universului, şi nu în afara lui.

Acest sentiment produce în om străduinţa de a clădi o punte către lume. Şi, în ultimă analiză, întreaga strădanie spirituală a omenirii constă în clădirea acestei punţi. Istoria vieţii spirituale este o căutare permanentă a unităţii dintre om şi lume. Religia, arta şi ştiinţa urmă-resc în aceeaşi măsură această ţintă. Omul credincios, religios, caută în revelaţiile divine ce i se lasă descoperite de Dumnezeu, dezlegarea enigmei cosmice, pe care i-o pune eul său, nemulţumit cu lumea pură a fenomenelor. Artistul caută să imprime materiei ideile eului său, pentru a împăca cele ce trăiesc înăuntrul său cu lumea dinafară. El este, de asemenea, nemulţumit de lumea pură a fenomenelor şi caută să-i imprime acel plus pe care eul îl ascunde în sine, dincolo de aspectul material al lumii. Gânditorul cercetează legile fenomenelor şi se străduieşte să pătrundă cu gândirea rezultatul observaţiilor sale. Abia după ce se face din conţinutul lumii un conţinut al gândirii omului, abia atunci se regăseşte ansamblul de care s-a despărţit.

* * *

Prin gândire se nasc noţiuni şi idei. Nu se poate spune prin cuvinte ce este o noţiune, cuvintele pot doar să-i atragă omului atenţia că el are noţiuni. Când cineva vede un pom, gândirea sa reacţionează faţă de observaţia sa, obiectului i se adaugă un corespondent noţional, iar omul consideră obiectul şi corespondentul său conceptual ca aparţinându-şi. Când obiectul dispare din câmpul observaţiei sale, rămâne doar corespondentul conceptual. Acesta din urmă constituie noţiunea obiectului. Cu cât se extinde mai mult experienţa, cu atât mai mare devine suma noţiunilor. Dar noţiunile nu rămân niciodată izolate. Ele se reunesc în acel tot unitar, legic. Noţiunea "organism", de pildă, se leagă de alte noţiuni: "evoluţie legică", "creştere". Alte noţiuni, formate despre lucrurile particulare, se contopesc, dispar, cu totul într-o singură noţiune. Pe această cale, noţiunile particulare se asociază într-un sistem încheiat de noţiuni, în care fiecare noţiune îşi are locul ei deosebit. Din punct de vedere calitativ ideile nu sunt deosebite de noţiuni. Ele sunt noţiuni, dar noţiuni mai bogate în conţinut, mai saturate şi mai cuprinzătoare. Noţiunile şi ideile se dobândesc doar prin gândire, acestea presupun deja gândirea. De aceea nu se poate spune, pur şi simplu, şi despre noţiuni, ceea ce s-a spus despre natura de sine stătătoare şi care nu este determinată de nimic, a gândirii.

Noţiunea nu poate fi dobândită din observaţie. Acest lucru reiese şi din împrejurarea că omul în creştere îşi formează abia treptat noţiuni despre lucrurile care-l înconjoară. Noţiunile ajung să fie adăugate observaţiei.

* * *

Dacă există pretenţia ca o "ştiinţă strict obiectivă" să-şi scoată datele numai din observaţie, trebuie să existe, neapărat, în acelaşi timp, pretenţia ca ea să renunţe la orice gândire. Căci gândirea, datorită naturii sale, depăşeşte rezultatele observaţiei.

De aici, din acest punct, se poate trece de la gândire la fiinţa gânditoare. Căci această fiinţă uneşte gândirea cu observaţia. Conştienţa omenească este scena pe care se întîlnesc şi se leagă una de alta noţiunea şi observaţia. Prin aceasta legătură se caracterizează, în acelaşi timp, această conştienţă (omenească). Ea este mijlocitorul între gândire şi observaţie. Când omul observă un lucru, acesta îi apare ca o realitate dată, iar când gândeşte, el îşi apare ca fiinţă activă. El consideră obiect lucrul observat, iar pe sine însuşi, subiect gânditor. Pentru că îşi îndreaptă gândirea asupra observaţiei, are conştienţa obiectelor; pentru că îşi îndreaptă gândirea asupra sa, are conştienţa sinei sale, adică conştienţa de sine. În mod necesar, conştienţa omenească trebuie să fie în acelaşi timp conştienţă de sine, fiindcă ea este conştienţă gânditoare. Căci, atunci când gândirea îşi îndreaptă privirea asupra propriei sale activităţi, ea are ca obiect de observaţie fiinţa sa originară, deci subiectul ei.

Nu trebuie trecut însă cu vederea că omul nu se poate determina altfel, decât cu ajutorul gândirii şi tot cu ajutorul gândirii se poate opune obiectelor. De aceea, gândirea nu trebuie concepută niciodată ca o activitate pur subiectivă. Gândirea este dincolo de subiect şi obiect. Ea formează aceste două noţiuni, la fel ca pe toate celelalte. Prin urmare, când se face raportarea, unei noţiuni la un obiect, nu este îngăduit să fie văzut acest raport ca ceva pur subiectiv. Nu subiectul este acela care stabileşte raportul, ci gândirea. Subiectul nu gândeşte fiindcă este subiect, ci el îşi apare lui însuşi ca subiect fiindcă poate gândi. Activitatea pe care omul o desfăşoară ca fiinţă gânditoare nu este o activitate pur subiectivă, ci o activitate care nu este nici subiectivă, nici obiectivă, o activitate care e deasupra acestor două noţiuni. Nu este niciodată reală spusa că subiectul individual gândeşte, ci mai curând că acest subiect, el însuşi, trăieşte graţie gândirii. Gândirea este un element care îl înalţă pe om deasupra sinelui său şi îl leagă cu obiectele. Dar, în acelaşi timp, ea îl desparte de ele, prin ceea că îl opune lor, ca subiect.

Aceasta este baza naturii duble a omului: el gândeşte şi prin aceasta se cuprinde pe sine însuşi şi întreg restul lumii; dar, în acelaşi timp, cu ajutorul gândirii el trebuie să se determine faţă de restul lumii ca fiinţă individuală opusă lucrurilor.

Dar cum pătrunde în conştienţă celălalt element, care, până acum, a fost numit doar obiect de observaţie şi care se întâlneşte cu gândirea în conştienţa omenească? Pentru a găsi răspunsul la această întrebare este necesară îndepărtarea din câmpul observaţional a tot ceea ce s-a introdus în acest timp prin gândire, căci conţinutul conştienţei din fiecare clipă este străbătut mereu de noţiuni, în cel mai diferit mod.

* * *

Vremea corăbiilor cu pânze şi a galerelor a trecut de mult... Locul lor a fost luat de vapoarele motorizate... Tranziţia a fost adus în prim plan un hibrid, corabi-a care mai păstra sau nu pânzele, dar avea motor cu a-bur şi zbaturi, motor care, la acea vreme, costa poate mai mult decât corabia, o carcasă ce nu mai prezenta interes fără acel motor...

Motorul nu era însă şi înlocuitorul omului... Naufragiile trimiteau între stânci, cimitirele ad-hoc ale oceanelor, nu doar vechile corăbii, ci şi pe acestea noi. Ve-chile corăbii rămâneau acolo pentru totdeauna. Cele noi însă trebuiau deshumate... Adică începea lupta pentru recuperarea motorului. Carcasele erau rupte şi a-runcate, important era motorul...

Odată recuperat, motorul era pus pe altă carcasă, ce iarăşi cutriera lumea, uneori cu acelaşi echipaj, cu acelaşi căpitan...

conţinutul cartii 

Iubirea, împlinirea, destinul...

Omul reprezintă un întreg complex, cu multiple faţete, faţete manifestabile prin ceea ce se numesc, în planul acestei lumi, valori. Şi, ca orice valoare, aceasta poate fi mică sau mare, poate fi pozitivă sau negativă, sau vizibilă, mai puţin vizibilă, invizibilă... Aprecierea depinde doar de modul de percepţie şi raportare...

Tocmai din aceste modalităţi, omul se detaşează uneori de anumite valori ale sale, ignorându-le. Această ignoranţă, poate aduce o nouă destinare fiinţei sale. Fiecare redestinare aduce pasului său o nouă situaţie controlată sau necontrolată, ce poate trezi dorinţe de mai înalt.

Echilibru este Creaţia însăşi. Fiind totul în mişcare, cele ce (ni) se dau acum, dacă nu se împlinesc, pot să revină după un timp relativ. Orice revenire poate aduce o bucurie sau o tristeţe, o realizare sau nerealizare. Dar cum fiecare revenire se efectuează în alt timp ca şi valoare în Univers, cele ce pot veni au ca scop echilibrul şi împlinirea. Fiecare împlinire a celor ce se doresc, se realizează în funcţie de fiecare fiinţă în parte.

Cele ce sunt necesare, dacă sunt căutate în materia reală, fizică, densă, pentru a fi împlinire omului, vin destul de repede, dar tot atât de repede acestea trec; ”Cum vin aşa se duc”, spune vorba din popor. Cei ce caută pe cele care pot veni prin această cale, ajung la o mai mică valoare a conştinţei lor ca şi fiinţe. Această situaţie creată, nu face altceva decât să atragă tot acele fiinţe care doresc să revină în această dimensiune. Cum fiecare acord muzical aduce “un pas” către o melodie, tot aşa şi cei ce au o vibraţie de joasă frecvenţă, spre trăirile doar pământene, aduc în această lume spirite tot de o mică valoare a conştiinţei.

Dacă necesităţile sunt căutate în materia subtilă, informaţional-spirituală ca spre necesara împlinire pentru om, vin mult mai încet, dar se păstrează pentru totdeauna. Toţi oamenii care caută cele ce pot veni pe aceasta cale de înălţare, ajung la o mai mare valoare a conştiinţei lor ca şi fiinţe. Iar această situaţie creată, şi chiar dorită, atrage acele fiinţe de o înaltă valoare a conştinţei de sine către o revenire a lor în dimensiunile existenţiale. Prin aceste reveniri din Lumină, fiinţa umană evoluează tot mai mult. Aşa se aduce echilibrul dorit în lumea materiei dense, prin întruparea acestor spirite de o înaltă vibraţie.

Tot dezechilibrul de acum se datorează nesăbuinţei, ignoranţei şi neînţelegerii omului, om ce nu a respectat Legea Armoniei. Dacă la baza tuturor lucrurilor ar fi stat Iubirea ca şi concept al existenţei fiinţei umane, toate cele ce se văd, ar fi avut o cu totul altă valoare pentru om.

Conceptul în sine, ca şi transfer de energii, la nivel afectiv, are o mare importanţă pentru om. Fiecare împlinire a unei iubiri dintre doi oameni de polarităţi diferite, dar şi ca structură, duce la realizarea unui echilibru al lor. Acest echilibru face să se restabilească funcţiile fiecăruia dintre aceştia, ca şi fiinţe de lumină, prin modificarea, uneori radicală, structurii lor către o viaţă, dar în mod deosebit către viaţa spirituală. Acest lucru nu este la voia întâmplării. Totul este bine stabilit de către “Marele Tot”, ce determină fiecare fiinţă să respecte cele ce îi sunt cerute spre împlinirea destinelor...

Dacă omul ar cunoaşte mai dinainte cele ce i se vor da ca şi existenţă în această dimensiune, el s-ar detaşa de cele ce nu-i sunt, în nici un fel, de trebuinţă mult mai uşor. Aceasta ar fi ca o descătuşare de cele ce-l pot lega şi care au o mare influenţă asupra destinului său ca valoare spirituală. Pentru ca această descătuşare să poate veni în pasul omului, trebuie ca el, să accepte că, pe lângă filiaţia naturală, palpabilă şi probabilă, nu poate nega Filiaţia Divină. Cel ce se apropie de acest adevăr, poate cuprinde marea bucurie a existenţei sale ca şi fiinţă pe un drum evolutiv. Evoluţia lui, a omului, nu poate cuprinde cele ce nu-i sunt date ca şi cunoaştere pentru Adevărul său. Cei ce se avântă pe alte cărări, de nedorit, au surpriza e-fectului ce s-a declanşat; apare efectul de bumerang... aşa apare suferinţa. Aceasta poate urmări omul pe parcursul vieţilor sale până îşi învaţă lecţia pentru care revine… Revenirile îi sunt necesare omului, pentru că nu-mai aşa se poate elibera de toate cele ce i s-au ataşat evolutiv; toate sunt ca o baie rece pentru a se trezi...

Dar acest lucru nu este la îndemâna oricui. Cărţile citite, realismele ştiinţifice, oricât de multe ar fi nu conduc implicit la Cunoaştere şi aflarea Adevărului. Realismele ştiinţifice au valoare în definirea fenomenologiilor şi mecanismelor vieţii, dar care este oare mecanismul care guvernează interpretarea simţirilor? Multe dintre cele ce sunt făcute de om pot fi judecate prin analogie între acesta şi realizările sale... Şi de multe ori se găsesc răspunsuri... Din aproape în aproape, s-a ajuns la analogia creier-computer, care este bună până la un punct, dar la fel de bună şi pentru a pune “întrebările de graţie”: Computerul rulează un program creat de om, deci cunoscut; programul ce rulează în creier, văzut ca şi computer, de cine este creat şi de cine este cunoscut?

De foarte multe ori, oamenii confundă iubirea cu dragostea, manifestată prin mângâierea sau îmbrăţişarea trupului, prin trăirile împământenite, prin relaţia de tip sexual.

Iubirea, ca valoare a fiinţei umane, cuprinde un înţeles mai amplu, care poate fi cunoscut în mod deosebit prin trăire şi simţire.

Fiecare fiinţă umană îşi are valoarea sa bine definită pe această planetă, indiferent de rasă, sex, fizionomia trupului sau religie. Această valoare trebuie cunoscută de către fiecare om şi împărtăşita chiar, dându-i-se sensul adevărat, pentru a se putea păstra armonia în Univers. Pentru aceasta, el, omul, trebuie să-şi manifeste dorinţa de cunoaştere, şi prin aceasta să cerceteze fiecare trăire şi simţire a aproapelui său.

A fi o fiinţă spirituală, “vie”, înseamnă a fi în armonie permanentă cu Universul şi în acord cu Legile Supreme, universale, iar a fi o fiinţă nespirituală, “nevie”, înseamnă a fi în dizarmonie cu Universul şi în dezacord quasi-total cu aceste Legi, acceptând întunericul ca formă de existenţă. Cum există liberul arbitru, fiecare om îşi poate alege calea existenţei sale prin timp şi spaţiu.

Iubirea, ca valoare a fiinţei umane, este singura în măsură să modifice radical comportamentul omului, schimbându-i chiar destinul, eliberându-l de greutăţile auto-moştenite. Prin această eliberare a sa, omul poate cunoaşte, poate înţelege, cu adevărat ce înseamnă a iubi. Valoarea conştiinţei sale crescând, îl ajută să privească spre aproapele său cu un gând de binecuvântare, preţuindu-l.

Prin această preţuire a aproapelui, fiinţa umană spiritualizată respectă statutul de fiinţă a fiecărui confrate, aşa cum îl respectă pentru sine, acceptându-l, ajutându-l chiar să se înalţe prin cunoaşterea pe care i-o poate da. Cunoaşterea ajută omul în a-şi manifesta iubirea. Iubirea dă nou sens vieţii fiinţei care a ajuns la o anumită cunoaştere, de o valoare precisă.

Valoarea venită către cuprinsul omului îl înalţă, făcând ca tot ceea este în preajma lui să se schimbe prin simpla sa prezenţă, manifestată prin iubire.

Această manifestare a iubirii poate redirecţiona destine în paşii acelora care pot să accepte adevărul venit prin cei de lângă ei. Iubirea dă un nou sens vieţii fiinţei umane. Pentru aceasta trebuie să se accepte ideea că omul prin însăşi existenţa sa este cale către adevăr prin ceea ce i s-a dat prin binecuvântarea Creaţiei.

Iubirea poate cuprinde adevărul fiecărui om, dacă omul îşi poate manifesta iubirea. Manifestarea iubirii poate fi înţeleasă de fiecare om, dacă omul acceptă iubirea ca valoare absolută. Necuprinsul iubirii aduce infinită bucurie fiinţei; prin retrăire, aceasta ştie să şi-o manifeste.

Fiecare manifestare a unei trăiri, dacă poate fi preţuită, se poate spune că omul şi-a învăţat lecţia pentru care se află acum şi aici...

Materia densă, fizică, acceptă fiinţa spirituală, dacă ea, fiinţa, respectă valoarea trăirii prin conflict. Această trăire aduce o schimbare fiinţei dacă ea se împacă cu cele ce sunt venite în pasul ei. Acceptarea tuturor situaţiilor venite schimbă destinul fiinţei şi conflictul dispare. Aşa se ajunge la armonia mult dorită de către toţi oamenii...

De cele mai multe ori, din cauze şi datorită decăderii în materialism, omul, ca şi combinaţie între fiinţă fizică şi spirituală, coboară vertiginos către întuneric. Uitând vorbe vechi, tinzând spre ceea ce nu îi este menit, ajunge să se muleze pe vibraţii de joasă frecvenţă, vibraţiile întunericului, căutând, cu asiduitate, prin cotloane întunecate şi murdare, aşa-zise valori ale materiei dense. Cu atât mai mult cu cât niciodată nu pot fi evitaţi “prietenii” ce aruncă valurile gândurilor de aceeşi tipologie vibraţională, întunecată: invidie, efectul frustrărilor, slăbiciuni, comportamente ascunse, răutate, ură, laudă deşartă etc. Iar la momentul bilanţului, când împlinirile şi neîmplinirile sunt contabilizate, omul realizează că ambiţiile deşarte şi, mai totdeauna, mândria, de cele mai multe ori prostească, l-au făcut să refuze calea ce îi era dată spre împlinire deplină. Sau, mai rău, că deşi avea impresia că slujeşte adevărul, dreptatea şi drumul spre lumină, era arma ascunsă a călăilor cu mâini curate, a hoţilor de destine şi a mistificatorilor de imagine. De câte ori nu apar regretele şi stările de suflet încărcat, abia când efectele produse de “ordonanţele de urgenţă”, deşi anulate prin nelegiferare, nu mai pot fi reparate nici măcar pe planul moral? Legile ce guvernează conştinţa, spiritul, nu au echivalent în planul realului, şi nici măcar contabilizarea acestora nu se poate face cu instrumentele scalelor liniare...

Viaţa omului, ca destin, poate fi schimbată prin ceea ce acceptă el, ca fiinţă spirituală, vie, sau fiinţă nespirituală, nevie. Sau prin ceea ce este făcut să accepte, trecând din starea vie în cea pseudo-vie. O cale ce multora li s-ar părea imposibilă şi de domeniul fantasticului, o cale ce este trăită dar nerecunoscută de prea mulţi. Şi tot mulţi sunt cei care consideră că iubirii îi trebuie acte, crezându-se că spiritul şi trăirile sale pot să fie puse în jug. Totuşi îşi recunosc şi ei că, de multe ori, au rostit, cu voce sugrumată întrebări: Cum? De ce? Când? Cât?...

Viaţa omului, ca destin, poate fi schimbată prin ceea ce alege omul, ca fiinţă fizică, îndepărtată prin propria-i vrere, de ceea ce este veşnic viu în el, făcându-se el, singurul, sau primul şi cel mai mare vinovat de toate cele ce, mai devreme sau mai târziu, vin, ca suferinţe, cele care vin pentru a-i arăta măsura complacerii în ideea de stăpân al unei vieţi pe care nu şi-a dat-o el, nu şi-a creat-o el, nu şi-a primit-o ca plată ori ca răsplată a u-nor evidente materiale fapte. Tocmai că ea a existat în el înainte de a se putea el manifesta, omul uită şi-i refuză dreptul de a se manifesta ea în viaţa lui. Şi mai vin suferinţele pentru a-i arăta paguba ce şi-a făcut-o, crezând că el ştie ce sufletul cere, şi şi-a dat din plin peste plin, refuzând a trăi în comuniune cu el, refuzându-şi dreptul de a fi om, pentru a se şti pe placul legilor unei lumi cuprinsă cu totul de o suferinţă ce dă apă la moară frustrărilor de tot felul. Şi tot mulţi sunt cei care consideră că vieţii îi trebuie o casă, crezându-se că viaţa poate fi legată în lesă. Totuşi îşi recunosc şi ei că, de multe ori, au rostit, cu voce sugrumată întrebări: Cum? De ce? Când? Cât?...

S-au scris şi se tot scriu multe. Şi tot la fel de multe sunt rostite de cei care ştiu sau nu ştiu, care au trăit sau doar îşi imaginează ceea ce înseamnă trecerea, devenirea, redevenirea, revenirea... Ce ştiu, ce am trăit, ce am simţit eu, s-ar putea, cineva, cândva, să vorbească...

Eu, despre toate acestea, las gândurile aşternute în versurile acestei cărţi să ducă discuţia mai departe.

conţinutul cartii 

Magnificul 7 întrepătruns cu 3

Am căutat şi m-am gândit mai de mult la un titlu al cărţii care trebuia să cuprindă, în întregime, cele 7 cărţi la care s-ar fi oprit, după cum credeam eu, viaţa mea pe tărâmul poezie. Şi pproape că a venit singur, sau s-ar putea spune, că l-am gândit mecanic, n-am avut nici un motiv precis, l-am gândit fără să îmi dau seama că aduceam realul, matematicul, pe tărâmul visului, ar spune unii al irealului. Ba, mai mult decât atât am şi lucrat coperta acestei cărţi. Titlul era 7x7x7! Revelaţie sau gândire realistă? De ce acest 7 se repetă de 3 ori?

Am căutat mult? Am căutat puţin? Nu ştiu, singura certitudine ce o am este faptul că au urmat căutările răspunsurilor la această întrebare... Am găsit un răspuns matematic, după doi ani, când cele şapte cărţi au văzut lumina tiparului, ştiind că între coperţile lor s-au adunat 343 poezii adică exact cât rezultă 7x7x7. Răspunsul acesta pare, cumva, mulţumitor da-că e să privim doar numărul ca atare, făcând abstracţie de toate alte evidenţe. Să fie surprinzător că din reultatul matematic, 343, se poate obţine iarăşi 3 şi 7, ori 7 şi 3 dar şi atoate-cuprinzătorul 10?

Un pasionat al numerologiei, ca ştiinţă ocultă, aşa cum pot spune cei ce mă cunosc, nu sunt, dar, ca om şi mai ales ca fizician, m-am aplecat asupra ciudăţeniilor ştiinţei, ciudăţenii ce nu au logic nici o explicaţie. Şi spun acum, în scris, ceea ce am mai spus de atâtea ori verbal: ciudăţeniile sunt porţile închise cărora trebuie să le găsim cheia... Oare nu a auzit nimeni de faptul că arhi-universalul număr (3.1415...), numit simplu pi este strâns legat de bine(ne)cunoscutul număr phi (1,6180339...), sau de neînţelesul şir al lui Fibonacci (0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13...)?

Şapte... trei... trei... şapte... Câte nu se spun despre numere...

Numărul trei este considerat, în toate culturile, un număr care exprimă în cel mai sintetic mod alcătuirea complexă a universului, caracterizat ca număr perfect, având un început, un mijloc şi un sfârşit, un simbol al Trinităţii. El revelează tripla unitate a fiinţei vii –fizic, psihic, spiritual– şi rezultă din îmbinare lui unu cu doi, inducând în relaţia dualistă un „Unu” capabil să atenueze excesul oricăreia dintre polarităţi. Numărul trei se constituie ca un prag, ca o punte de legătură între prima fază a manifestării - cea în care fiinţa se organizează pe sine şi cea în care se purcede la structurarea universului-cosmos.

Trei rezolvă disonanţa creată de polaritatea dualităţi, rezultând într-o nouă integrare şi integralitate. Aceasta poate fi observată în ‘diviziunile' unui om: corpul, mintea şi spiritul ne întregesc. Trei se poate referi de asemenea la expansiune şi la a învăţa din experienţele vieţii. Este considerat un număr norocos şi e adesea asociat cu norocul. Trei poate descrie câţiva oameni care îşi unesc forţele pentru a atinge un ţel comun, printr-o afiliere socială sau profesională. Trei mai reprezintă şi comunicarea de orice fel, exprimarea, teatrul, actoria şi umorul. Numărul trei posedă atributele înţelepciunii, înţelegerii şi cunoaşterii, trei e perceput ca un număr magic. Şi poate fi văzut chiar magic, dar şi necesar, când are legătură cu viaţa, cu firescul vieţii de cuplu şi famile: doi plus unu, pas spre continuitate.

În unele cazuri, el poate căpăta unele aspecte negative şi poate fi văzut ca fiind demonic sau nefiresc, din moment ce nu există vietăţi în lumea noastră care să umble pe trei picioare.

Semnificaţia fundamentală şi universală a numărului şapte, pe care o găsim aproape fără excepţie în orice cultură este cea a sacrului. Şapte e considerat a fi un număr spiritual pentru că e iluzoriu şi conţine valuri care trebuie mai întâi înlăturate, unul după altul, până când va fi găsită iluminarea în cele din urmă.

Despre şapte se spune că e un număr sacru, ba chiar magic, aceasta fiind demonstrată de faptul că sunt şapte zile într-o săptămână, textele străvechi precum Geneza spune că Pământul a fost format în şapte etape, vechiul sistem solar avea şapte stele; este marele număr biblic, reprezentând uniunea omului cu Divinitatea şi este, în mod incontestabil, real, numărul culorilor în care se descompune lumina albă.

Numărul şapte este un pas spre refacerea unităţii originare care apare într-un mod firesc atunci când fiinţa se autoevaluează. Numărul şapte este punctul de echilibru între potenţiala diversitate a exteriorităţii şi unitatea interiorităţii.

Relaţia numărului şapte cu unitate primordială, simbolizată prin cerc din perspectiva fiinţei umane, este una cu totul specială prin faptul că cercul nu poate fi împărţit la şapte cu exactitate folosind mijloace geometrice.

Şapte... trei... trei... şapte... Câte nu s-ar tot putea spune despre numere...

Acesta este secretul titlului cărţii, acesteia şi a celor ce vor urma, acestor la un loc adunate cărţi, spre a da o carte cu cărţi, diferenţiate de un subtitlu care să marcheze, până la urmă, trecerea mea şi a celor deodată cu mine trăitori, cei mai de aproape, de mai departe, ori niciodată ştiutori spre mine sau ştiuţi de mine. Se pot căuta multe explicaţii la orice se poate crede că este explicabil, tot aşa cum nici o explicaţie nu este suficient de consistentă pentru ceea ce este o pornire lăuntrică. Toate, până la urmă se pot explica, toate se pot înţelege, într-un fel sau altul. Legi reale sau legi imaginare pot da tot atâtea explicaţii credibile câte sunt şi incredibile, tot atâtea corecte câte sunt şi cele incorecte. Nimeni nu poate garanta credibilul, aşa cum nu poate garanta corectitudinea, căci stau toate sub acelaşi orizont al întâmplării, acela care ne este paravanul de care tot încercăm să trecem cu gândul şi, totodată, ecranul pe care tot vrem, privind viaţa ca pe un film al amintirilor, să desluşim înţelesurile punctelor de reper care ne-au jalonat drumul. Toate se pot explica, cu toată ciudăţenia lor, doar că noi tot privim un film al copiilor esenţialităţilor, originalul rămânând tribut acelui timp în care s-a lăsat întâmplat. Dumnezeu ne-a lăsat, prin cei ce au scris, doar textul original al Scripturilor, nu şi copiile, de aceea numai textul original este fără de erori. Inspiraţia nu garantează că o copie este fără eroare, în special copiile făcute după copii care sunt copiate după alte copii. Astfel că toate, altfel sunt o ciudăţenie...

De fapt... încă o ciudăţenie... Sau, de fapt, viaţa în toată simplitatea şi complexitatea ei.

Cartea încearcă să păstreze originalul celor şapte cărţi, cu necesarele modificări ale formei, nicidecum conţinuturilor, pentru a fi ea însăşi o carte. Şi aşa a ieşit această primă Carte cu cărţi, 7x7x7, cartea primelor şapte cărţi!