11 nov. 2008

Peste timpuri...

Istoriile sunt scrise numai de învingători, şi se vor a fi adevăruri incontestabile. Realitatea, ca adevăr suprem, rămâne doar în conştiinţa celor învinşi, fără a se sărăci de amănunte...
Pe deasupra celor ce ne sunt date a fi cunoscute, devenim şi rămânem în timp un depozit de informaţii concrete, exacte sau doar senzoriale. Apăsând mereu pe umerii conştiinţei, toate acestea, fac din depozitarul lor ceea ce se întâmplă, în realitatea concretă, omului, dacă pe umeri i se pun din ce în ce mai multe greutăţi.
Concret şi corect, mereu se pun întrebările: cât de mult se poate încărca acest depozit? Cât de mare este acest depozit? Ce-l poate face să cedeze?
Senzaţiile şi trăirile sunt percepute tocmai din postura învingătorului sau învinsului, iar cele ce rămân poartă amprenta realităţii relative transmise de cel ce ocupă podiumul învingătorului. Consistenţa neîmplinirii ţelului, dar existenţa coroanei de lauri face ca istoria să păstreze pentru posteritate numai cele ce sunt dorite a fi cunoscute de laureate. Deşi concludente în primă instanţă, aduse în lumina logicii, trecute prin moara timpului, adevărurile se vor întotdeauna aflate. Şi, cu toate că uneori i se pune căluşul în gură, senzorialul începe să perceapă şi povestea lacrimilor ce nu se pot şterge, chiar dacă urmele învingătorilor sunt dispărute... Căci, aşa cum am scris şi la început, istoriile sunt scrise totdeauna de învingători, doar lacrimile sunt ale învinşilor!
De cele mai multe ori neîmpăcată, firea umană cotrobăie prin cotloane pentru a se asigura că totul are verticalitatea necesară. Căutând coloanele ce urcă spre cer, adeseori, în cercetările lui, omul se trezeşte împiedicându-se de ceea ce e trântit de timp la orizontala firească a realităţii sau, şi mai mult, aproape îngropat înspre eterna uitare. Şi, tot la fel de întrebător, cel ce încearcă a se pune în pielea celui ce a purtat laurii victoriei, nu-şi poate explica nici motivele şi nici motivaţiile pierderii bruşte a înălţimii şi verticalităţii faptelor glorioase ce au ridicat, cândva, pe piedestal, un învingător. Iar, ca jocul sorţii să fie complet şi fără posibilitate de recurs, istoria învingătorilor cade pe post de piedestal al adevăratei poveşti, povestea învinşilor, regăsită şi adusă, contradictoriu, la rang de istorie.
Dilematică, mereu controversată, dar mereu dorită, eternitatea dă prilejul manifestării firii la fel de controversate a omului, nu doar prin prisma senzaţiilor şi simţurilor reale, palpabile, ci şi prin cele nevăzute şi, de multe ori, neînţelese. Căci de prea multe ori, orbii au ochii, surzii aud şi muţii vorbesc. Greu de acceptat ideea că Toma Necredinciosul poate să rescrie istoria cu toate că, nu o singură dată, buturuga mică a răsturnat carul mare...
Din necuprinsul gândurilor, realul încearcă a se concretiza chiar din fărâmele transmise prin opere lirice sau transformate în legendare personaje, mistificate până la limita care dă dreptul de a se învrednici, cel ce doreşte, întru aflarea adevărului. Personaje ale istoriei Pământului au fost duse peste timp doar prin aureolarea basmelor cu iz fantastic sau a legendelor cuprinzătoare de adevăruri indubitabile.
Pe lângă toate acestea, adevăruri ce au fost dosite, de mai marii vremilor, de stăpânitori vremelnici ori de cei mereu interesaţi în minimalizări şi maximalizări, ies din ceaţa timpului pentru a da contur deplinului înţeles. Limba unui popor a devenit de prea multe ori subiect de tratate ce s-au transformat, prin schimbări succesive, în exemple de ipocrizie şi mediocritate cultivată. Iar transformarea a fost dată de simple întrebări, întrebări de bun simţ: Limba unui neam, chiar divizat, cu o civilizaţie de mii de ani, poate fi brusc transformată în mai puţin de două secole, în condiţiile în care nu tot poporul a fost sub ocupaţia celor ce au adus o cultură cosmopolită pe alte pământuri? Oare faptul că aparent nu mai există nici o urmă a acelei civilizaţii este dovada pierderii limbii sau, cumva, limba celui venit spre cucerire este întocmai ca şi limba vorbită de cel cucerit?
Tracii, dacii, sunt cei ce au lăsat amprenta asupra acestui pământ. Şi că erau numeroşi, şi că aveau propria cultură o dovedesc mereu arheologii, dar o spunea şi Herodot. Dar, ca un paradox, tocmai cei pe pământul cărora a apărut întâia oară scrierea -mărturia fiind Tărtăria, cu mult înaintea Summer-ului- nu a lăsat nici o urmă scrisă pentru viitorime. Totuşi, există bunul simţ care ne obligă să mai punem o întrebare: cum se poate ca, în timp, o limbă să evolueze de la simplu la complex -limba română- când este valabilă legea simplificării, în toate limbile vorbite ale lumii. Iar această lege este vizibilă acum şi în limba română. Dar, limba latină era mai simplă decât limba română... Celelalte limbi care au derivat din limba latină, evoluând normal, se dovedesc a fi mai simple. Şi atunci... cine a fost primul, oul sau găina? Mai întâi s-a spus “aqua” sau “apa”? Iar “musca” nu a fost tot “musca”? Iar dacă totuşi “om” provine din “homo”, cum se face ca în limba sanscrită, în pronunţie, “aum” tot la fel se aude: “om”. Şi tot sanscrita are acelaşi cuvânt ca şi româna pentru apă: “apa”!...
Străjer la tot ceea ce înseamnă trecere, marcând absolut şi precis toate întâmplările, timpul devine şi duşman şi aliat. Relativitatea conturbatoare şi realitatea potrivnică face ca această percepţie să rămână doar o percepţie personalizată. De fapt întrebarea esenţială este doar una: “Cine este relativ, timpul sau omul cu şi prin comportamentul său?”. Transpusă în planul real al vieţii, nu ar trebui ocolită întrebarea adiacentă: “Prin propria voinţă, nu suntem noi cei care, nonşalant şi obsesiv, comprimăm sau dilatăm această dimensiune existenţială?”
A lua istoria la scărmănat e firesc şi necesar. E un exerciţiu firesc înaintea examenului de calibrare a conştiinţei, raportând propriile fapte, cu propriile instrumente, la întregul ancestral. Definit ca un totum, acest sistem de referinţă este general valabil. Inviolabil, în condiţii normale, ar trebui să creeze condiţii egale pentru o lume a oamenilor principiali. Şi totul ar fi ideal dacă cel care ar trebui să fie fericit de tot ce i s-a dat, omul, nu ar veni să lovească în punctul vulnerabil, în zona lăsată la îndemâna sa, pentru necesara autodefinire, pentru necesara individualizare.
Raportarea realizărilor sau neîmplinirilor la un alt sistem de referinţă decât cel natural, al semenilor, aura de învingător este dorită chiar şi atunci când este nemeritată, chiar şi atunci când este contra firii şi raţionamentului corect. A fi mai puternic, a fi mai bogat, a fi mai deştept... nu se raportează la ceea ce e dat fiecăruia, ci raportând mereu la un celălalt, se concretizează în a domina, a stăpâni, a limita... pe oricare celălalt. Nefireşti, de cele mai multe ori, aceste dorinţe îl transformă pe om în ceea ce nu va recunoaşte niciodată: un “simplu animal cu pantofi”, chiar dacă e doar din simpla latură fizică sau din mult mai complexa latură spirituală. Omul astfel transformat, îşi doreşte totul nu ca o răsplată pentru faptele sale, pentru meritele sale, ci ca o firească avuţie ce trebuie să o aibă doar pentru că există. Iar pentru a nu fi doar o “cerere” rămasă fără răspuns, hoţia, crima cu mâinile murdare sau curate, devine elementul central al conştiinţei.
Şi chiar dacă referirea la istorie, la legende sau poveşti pare a fi departe de ideea de aici, totuşi nu se poate altfel explica de ce a existat Făt-Frumos şi Zmeul-Zmeilor, Caligula, Nero, Oedip, Meşterul Manole, Dinu Păturică ori sumedenia de dictatori, guru şi toţi parveniţii cu aere de stăpânitori absoluţi.
Complexă şi generalizantă, legenda lui Oedip cuprinde în ea tot ceea ce înseamnă acea necesară calibrare a consţiinţei şi, pe scurt, e necesar a fi amintită:
Oedip, fiul lui Laios, regele cetăţii Theba, şi al Iocastei. Un oracol i-a prezis lui Laios că va fi ucis de propriul său fiu, care se va căsători apoi cu Iocasta, astfel încât, la naşterea lui Oedip, Laios i l-a încredinţat unui slujitor poruncindu-i să-l abandoneze undeva cât mai departe. Oedip este găsit de nişte păstori corintieni care îl duc la curtea regelui Polybus, care îi devine tată până la vârsta bărbăţiei, când pleacă la Delphi să consulte oracolul. Pe drum, ajuns într-un loc strâmt, nişte călători ce veneau din partea opusă îi poruncesc să se dea la o parte să-i lase pe ei să treacă; el refuză şi are loc o luptă în cursul căreia omoară doi oameni. Unul dintre aceştia era Laios, propriul său tată, pe care Oedip nu-l cunoaşte. Astfel se împlineşte prima profeţie. După moartea lui Laios, rege al cetăţii Theba devine Creon. La Theba, Oedip acceptă provocarea Sfinxului. Acesta punea câte o întrebare tebanilor şi cum nu puteau răspunde îi ucidea. Atunci regele Creon făgăduieşte mâna Iocastei -şi coroana regală- aceluia care îi va scăpa de Sfinx. Oedip a avut de răspuns la următoarea întrebare: "Cine merge dimineaţa în patru picioare, la amiază în două şi seara în trei?". Oedip a ghicit că era vorba de om (copilărie – merge de-a buşilea, maturitate – merge în două picioare, la bătrâneţe - se sprijină în baston). Astfel Oedip obţine răsplata făgăduită: tronul cetăţii Theba şi mâna reginei Iocasta, (propria sa mamă), împlinindu-se astfel profeţia. Din căsătoria lor se nasc patru copii: Eteocle, Polynice, Antigona şi Ismene. Dar cetatea Theba e bântuită de o molimă cumplită căreia nimeni nu îi găseşte leacul. Supuşii mor unul după altul şi Oedip îl trimite pe Creon să întrebe oracolul care e motivul mâniei zeilor. Oracolul îi răspunde că trebuie răzbunată moartea regelui Laios şi Oedip porneşte cercetările pentru a găsi vinovatul. Se dovedeşte a fi el însuşi ucigaşul şi îngrozit de propria-i faptă precum şi de căsătoria incestuoasă cu Iocasta se pedepseşte: îşi scoate singur ochii şi porneşte, în straie de cerşetor, în pribegie, călăuzit de fiica sa Antigona. Este primit cu ospitalitate în Attica şi moare la Colonus.
De fapt legenda lui Oedip poate fi transpusă pe realitatea trăită acum de noi toţi, cu condiţii similare dar, de multe ori cu circumstanţe agravante. Căci se identifică destul de uşor gesturi contemporane: nerespect şi/sau pretenţii de superioritate, crima fără motiv (uciderea tatălui), acceptarea provocării pentru foloase materiale, acceptarea legăturii nefireşti. Şi e de ajuns o privire prin întâmplările zilelor de azi, pentru da sens comparaţiei. Complexe de tot felul, frustrări bazate pe incultură, prejudecăţi sau vicii, minciună şi ipocrizie, dorinţă de ascensiune fără merite, hoţie, avariţie şi o exagerată sexualitate, fac din societatea actuală o Thebă modernă în pragul molimei. Molima însă e tot mai aproape... Căderea în toate aceste păcate este o alternativă, în sens negativ, pentru toţi. Incultura nu se identifică în nici un fel cu inteligenţa! Şi exemple de oameni inteligenţi ce ajung acolo unde nimeni nu se aştepta să ajungă, se găsesc din belşug, tot la fel cum oameni ce nu ar putea natural să se situeze decât în categoria pariei sau mai aproape pe regnul animal prin trăirile preponderent instinctuale, ajung să gestioneze destine. O întoarcere cu josul în sus, apăsătoare şi îngrijorătoare este mereu prezentă în tot ceea ce simţim în jur.
Dar, la fel de firesc, urmează acea calibrare, reaşezare a fiecăruia pe piedestalul cuvenit. Că se pun singuri, că sunt puşi, finalul este acelaşi... Şi tot realitatea ne arată că, atunci când conştiinţa explodează, doar nebunia mai salvează de la deznodământul final: ştreangul, aruncarea în gol sau în ape tulburi, accidentele stupide... sunt apanajele necesarei spălări a păcatelor, pentru cei care au reuşit să conserve un dram de demnitate. Pentru alţii rămâne doar calea lumii proprii în care doar visul este o realitate. Pribegesc minţindu-se că trăiesc, se cred uriaşi fără a realiza că au picioarele atât de mici încât toţi ceilalţi îi văd târându-se sau că noroiul mlaştinii sociale îi cuprinde, dizolvând acele picioare care, pe lângă faptul că sunt mici, sunt şi de lut, neputându-se salva...
Uneori stau şi mă întreb: cum se face că a apărut această ciudată inversare a realităţii? Cum se face că echilibrul ancestral s-a rupt? Cum s-a ajuns ca nucleele cele mai puternice al moralităţii sociale, satul şi familia au ajuns să fie poluate cu toate deşeurile... Şi mai stau uneori cu mine de vorbă, căutând să desfac nodul gordian al unei absurde involuţii culturale, aducerea în prim-plan a iraţionalului, a bunului-plac, a subculturii... Şi încerc să înţeleg motivaţia prostituţiei intelectuale a promotorilor acestor imposibile găselniţe...
Pe lângă toate cele ce se văd, mai direct, mai indirect, căile Domnului sunt ascunse privirilor şi întortocheate, ori făcute să fie aşa. Sub umbrela unor fapte înalt spirituale se ascunde josnicia, nimicnicia, frustrarea şi răutatea patologică. Realitatea este înlocuită de irealitate iar realismul este înlocuit de fantasme, iluzii, supra-autoaprecieri, iar sensurile vieţii se întorc prin manevre oculte. Se face apel la universul ştiinţific, alterat prin omisiune, pentru a se da încredere spre necunoaşterea unor fenomene. Fenomene pe care, cu înverşunare, însă cu totală motivaţie şi interes, deţinătorii bagajului de cunoştinţe spirituale, pun peceţi false. Şi aşa falsul devine adevăr, vechile rânduieli sunt uitate şi înlocuite de cele noi ce se vor vechi, impuse, la rândul lor de cei care sunt atât de catolici încât Papa poate fi considerat un mare reformator al catolicismului... Iar dacă nu există, se inventează...
Şi, mă trezesc tot mai confuz că totuşi nu reuşesc să înţeleg multe... Caut şi tot caut mereu răspunsuri, dar mereu ajung la întrebări. Şi iarăşi începe o altă căutare! Găsesc sau nu găsesc răspunsuri... însă mă biciuieşte o idee, o zicere celebră a lui Malraux, plină de tâlc şi destul de controversată, tocmai pentru că îşi dovedeşte veridicitatea şi realismul, “Secolul XXI va fi mistic, sau nu va fi deloc”[1]. De ce acest secol să fie unul mistic, când el are toate premisele de a fi unul al superevoluţiei tehnice? Se va întâmpla ca tocmai evoluţia să deschidă o poarta spre ceea ce azi ne este prea puţin cunoscut, palpabil cu ceea ce deţinem ca instrumente de percepere a informaţiei? Se va fi dat ca o nouă realitate să apară în cele două ştiinţe ale vieţii, fizica şi biologia, aşa cum, de exemplu, în fizică au tot apărut în ultimii 300 de ani? Oare, nu se găseşte pe aici o cheie?
Poate că voi începe să o caut. Sper că nu voi căuta degeaba...

[1] André Froissard, relatează în Le Point (5 iunie 1993): „... fraza lui Malraux despre secolul XXI chiar a fost spusă, depun mărturie, fiindcă a fost rostită de faţă cu mine, în cursul unei conversaţii în biroul de pe rue de Valois. (...) A urmat faimoasa formulă care este mereu citată inexact. El n-a spus: «Secolul XXI va fi religios... sau spiritual... », ci «Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc», ceea ce nu-i deloc acelaşi lucru.”

15 iul. 2008

"Second-Life"

Presaţi de gândurile zilelor prezente viaţa pare a se redefini. Concretul şi idealul au reflexii identice şi comune. O oglindă transparentă începe să definească comportamente necunoscute.
Realitatea socială obligă şi îngrădeşte la principii şi percepte bine statuate de-a lungul timpului. Principiilor, corecte sau mai puţin corecte, firea umană, în mod natural se opune şi doreşte a crea un alt orizont, o altă sferă a manifestărilor propriilor idei, propriilor speranţe, propriilor vise; o lume libertină şi conservatoare totodată.
Fără de planuri, fără de gânduri profunde, o altă trăire, paralelă, în care iniţial există doar el, creatorul, este experimentată şi dezvoltată pas cu pas. E o lume a unei realităţi dorite, a unui mod de simţire şi trăire conform unor răbufniri de orgoliu. Necesară sau nu, bună sau nu, lumea aceasta există pentru mulţi, şi, de multe ori, influenţează şi marchează destine. Iar consecinţele nu se lasă aşteptate...
Înainte de Internet au existat imagini, texte, filme, muzică... toate formele de artă posibilă există cu scopul de a comunica o anumită viziune a lumii, de a crea o anumită stare. Este oarecum ipocrit să susţin că realitatea virtuală este net inferioară acestor medii de comunicare.
Internetul a deschis o cutie a Pandorei. Crearea unei lumi virtuale, într-o societate virtuală, este la o distanţă de un click. Şi, pentru că Internetul este, dincolo de toate şi o mare afacere, nici nu e nevoie de a o crea. Site-uri dedicate unei aşa-zise comunicări între oameni sunt de fapt lumi virtuale în care a te integra, a te manifesta fără oprelişti prea mari, în sensul unei pseudo-existenţe normale, este pus la dispoziţia oricui.
Lumea reală, viaţa reală are limitările spaţiului tridimensional, al volumului existenţial. Spaţiul virtual are limitele infinitului. Aproape totul e posibil: o nouă identitate, alte caracteristici fizice, alte însuşiri intelectuale, alt mod de exprimare, un cerc de cunoscuţi cu mult mai mare. Şi asta pentru că, aproape totdeauna, nu există posibila confruntare. Până la urmă...
De ce să nu fim toţi blonde cu ochi albaştri, super-eroi, sniperi ascunşi într-un turn, doctori în filozofia marmotelor, antreprenori în Second Life, regi în Utopia sau orice altă trăznaie ne mai oferă soft-urile menite a ne depărta de viaţa de zi cu zi? De ce să nu vindem şi să nu cumpărăm orice: real sau imaginar, de la cele cotidiene la necesităţi umane, de la micile fantezii la sex.
A fi Casanova, a fi Don Juan, în viaţă nu e la îndemâna oricui. În această nouă lume, folosind doar capacitatea intelectuală, poţi face cuceriri răsunătoare. Imaginea personală este modelată după necesităţile momentului, după idealurile cuplului adhoc format. Dacă totul decurge normal se continuă... dacă apar fisuri, totul se reia fără urme de remuşcări sau regrete... şi, de obicei, cam nimic nu se pune în practică. Dacă se ajunge însă la acel moment apar dramele, faptele antisociale, de cele mai multe ori...
În fapt rămâne dominantă întrebarea: e bine sau e rău?
Fiecare percepţie a realităţii umane este o realitate virtuală. Toţi ne bazăm pe simţurile noastre să aflăm ce este real şi ce nu. Deci, de ce ar fi realitatea viruală mai puţin reală? Posibilul răspuns e simplu: pentru că dispare când tragi cablul de alimentare din priză. Astfel că devine clar: realitatea virtuală nu este un drog (discutabil), nu este o religie, este o unealtă. Este o unealtă care a existat în diferite forme de-a lungul timpului, iar cea mai nouă formă se întâmplă să implice mănuşi, căşti, încăperi special construite sau doar o tastatură şi o atitudine.
În adâncul sufletului său, omul rămâne un animal cu pantofi şi realitatea virtuală nu poate decât să-i stimuleze imaginaţia şi inteligenţa. Instinctul rămâne ceva separat, ceva dincolo chiar şi de simţuri, ceva care în continuare îl îndeamnă pe om să îşi caute şi să comunice cu proprii semeni. Nu vom înceta să fim oameni doar pentru că avem realitate virtuală şi de aceea nu sunt credibile scenariile apocaliptice care spun că prin jocuri şi simulatoare realitatea virtuală ne va mânca creierii şi ne va tâmpi copiii.
Nu ar fi cazul de a fi speriaţi. Cea mai convingătoare hologramă nu poate să înlocuiască două mili-oane de ani de evoluţie. Toate marile tehnologii au provocat în momentul apariţiei lor reacţii extreme. Ori eşti superîndrăgostit de ea, ori vezi în ea Anti-cristul. Aşa a fost în cazul tiparului, radiodifuziunii şi apoi televiziunii. În cele din urmă, omul a ajuns la un echilibru. Aceeaşi va fi situaţia şi în cazul realităţii virtuale. Dacă nu... scoatem maşina din priză.
Cam asta ar fi o modalitate de a privi, cu ideea “pro”, realitatea virtuală.
Dar... totul are o limită şi în cazul acesta limita ar trebui impusă când renunţăm la noi şi devenim micul caracter virtual pe care l-am creat, când decidem în acel univers să stăm...
Nu este normal să te refugiezi într-un alter-ego care nu există... psihologii şi terapeuţii luptă cu tratarea unor cazuri de acest gen de zeci de ani. Nu eşti mulţumit cu tine, fă ceva în privinţa asta, ceva concret nu câteva click-uri bine plasate pe o pagină web. Puţin joc nu strică nimănui, atâta timp cât ştim delimitarea celor două lumi. Poate nu ar trebui să renunţăm la astfel de metode de relaxare, divertisment sau cum le priveşte fiecare. Dar nu trebuie să abuzăm de ele şi să decidem să trăim doar în on-line că acolo suntem mai cool, mai deştepţi, mai frumoşi şi ne facem prieteni mult mai uşor decât în realitate; să nu ne ascundem în spatele unui blog sau vlog unde se adună toţi fanii noştri şi să ignorăm realitatea care ne înconjoară. Altfel nu trebuie să facem mişcare, nu trebuie să mâncăm sănătos, nu trebuie să mergem la şcoală, nu trebuie să ajungem la muncă azi, mâine, poimâine... nu trebuie să mai facem nimic care nu are legătură cu on-line-ul pentru că acolo ne simţim cel mai bine. Internetul este atât de mare şi noi suntem nişte zeităţi perfecte acolo.
Stăm pe chat/messenger cu orele vorbind cu oameni pe care nu-i vom întâlni niciodată, dar pe care nici nu vrem să-i întâlnim, că doar de aceea s-a inventat chat-ul, să socializăm pe net. Nu avem curaj să facem anumite schimbări în viaţa noastră, nu este o problemă, le facem în Second Life şi acolo vedem cum merge. Cu cât ne folosim mai mult de aceste resurse, cu atât uităm cu adevărat cine suntem noi şi acesta nu este un lucru bun pentru psihic.
Sunt oameni care deşi lucrează împreună zi de zi nu schimbă mai mult de două-trei cuvinte, dar care în momentul în care pătrund într-o lume virtuală sunt cei mai buni prieteni şi parcurg împreună strategii de luptă şi fac schimb de sfaturi. Sunt oameni care abia de îţi răspund la un salut, dar pe messenger poartă cu tine discuţii interminabile şi ajungi să descoperi o persoană care nu seamănă deloc cu omul pe care îl cunoşti.
A te izola în realitatea virtuală este ca şi cum ai duce o viaţă dublă. Îi înşeli pe cei de lângă tine cu nişte necunoscuţi. De ce? Îţi este ruşine cu pasiunile tale sau eşti prea mândru de ele şi simţi că nu ai ce discuta cu prietenii tăi? Fugim într-o realitate virtuală pentru că în realitate suntem mai slabi, mai timizi, mai sperioşi şi mai laşi. Fugim de tot ce nu ne place şi alegem cea mai uşoară cale de a depăşi nişte probleme, le ignorăm pentru că în lumea noastră virtuală nu există.
Pentru a fi însă serioşi, dacă nu avem mari probleme de acomodare şi socializare atunci am face bine să nu ne mai complacem în astfel de activităţi şi să înfruntăm realitatea. Altfel nu am fi noi, am fi doar nişte măşti umblătoare.
Cam acestea ar fi motivaţiile atitudinii “contra”.
Argumentelor de raţionament s-ar putea adăuga rezultatele cercetărilor ştiinţifice, cercetări care nu pot fi ignorate: într-un prim experiment, realizat de Universitatea din Washington, subiecţii puşi să înveţe a folosi o camera video performantă din poze şi instrucţiuni scrise, şi-au amintit ulterior numai o parte din ce poate şi ce nu poate face respectivul aparat. Subiecţii cărora le-a fost prezentată camera prin intermediul unei versiuni virtuale pe computer şi-au amintit mai bine cum se foloseşte, dar au vorbit şi de multe calităţi inexistente ale acesteia, care nu le fuseseră nicidecum prezentate. Prin urmare, cercetătorii cred că experienţele virtuale stimulează imaginaţia, creierul devenind la scurtă vreme incapabil să separe amintirile reale de cele ireale. Testul s-a referit numai la o experienţă limitată, dar psihologii vor să afle în ce măsura e afectată memoria celor care fie se joacă pe PC mai multe ore zi de zi, fie se numără între cei peste 2,2 milioane de locuitori ai lumii imaginare botezate "Cea de-a doua viată" (Second Life), unde au o slujbă, o familie, proprietăţi, afaceri - toate imaginare. Alt experiment, realizat de University College din Londra, le-a cerut voluntarilor să dea un test de memorie unei femei imaginare create de un computer, iar la fiecare răspuns greşit al acesteia să îi aplice şocuri electrice. Deşi ştiau că e vorba de un personaj imaginar, monitorizarea ritmului cardiac al subiecţilor şi mărturisirile lor ulterioare au demonstrat că ei se comportau ca într-o situaţie reală. Dar, sub influenţa unei "figuri autoritare" care le dădea ordinele, ei aplicau şocurile chiar şi atunci când femeia le cerea să se oprească. Din 34 de subiecţi, 11 au comunicat cu femeia virtuală doar prin mesaje scrise, ei aplicându-i toate cele 20 de electroşocuri la care aveau dreptul. Şi dintre cei 23 care vedeau un personaj virtual, 17 i-au aplicat toate şocurile, trei - 19 şocuri, iar câte unul - 18, 16, respectiv 9 şocuri. În mod paradoxal, participanţii resimţeau situaţia ca reală, deşi ştiau că nu e, dar în acelaşi timp nici nu s-au oprit din chinuirea femeii virtuale. Rezultatele testului ce au arătat că empatia scade în realitatea virtuală şi sub influenţa unui îndemn sunt similare unuia efectuat la Yale în 1961. Atunci, un cercetător le ordona unor voluntari să aplice electroşocuri unor necunoscuţi şi, cu toate că majoritatea s-au plâns ulterior că ceea ce făceau era împotriva conştiintei lor, toţi au ascultat "ordinul", având justificări similare criminalilor de razboi nazişti. Pe de o parte, experimentul cercetătorilor londonezi e îngrijorător, pentru că oamenii s-au dovedit lipsiţi de compasiune. Pe de o altă, dacă subiecţii au spus că s-au comportat ca într-o situaţie reală, experimente similare ar putea investiga violenţa de pe stadioane sau violenţele rasiale, când indivizi normali urmează spiritul de turmă şi devin foarte violenţi la îndemnul altora.
Concluzia generală, ştiinţifică, este unanimă: realitatea virtuală poate crea amintiri, imagini, situaţii ireale şi scade empatia faţă de semeni, chiar şi atunci când se intră în contact temporar cu o lume imaginară, modificând simţul realităţii. M-am afundat poate mult prea mult în argumentele ştiinţifice şi unii îmi pot imputa această meteahnă, a omului pregătit să lucreze cu argumente palpabile. Şi asta pentru că toate acestea se vor regăsi între coperţile unei cărţi care, dacă e să judecăm după argumentele de mai sus, tocmai face să se creeze, pentru un timp, timp al cititorului, o altă lume, ireală pentru aceasta. Argumente pro şi contra pot fi date şi aici. Şi chiar recunosc, acelor ce îmi vor aduce critici, realismul gândurilor. Însă le aduc în faţă un singur argument: ceea ce este scris în această carte nu are menirea de a crea o lume gândită de mine, ci de a arăta celorlalti lumea sufletului meu, cu trăirile şi imaginile ei. Nu reprezintă un alt orizont al cititorului, pentru că acesta există ca o realitate de netăgăduit, dar altfel netransparentă pentru mulţi. Chiar dacă există, într-un atât de normal şi real, firesc, şi destui cârtitori...
Am experimentat această viaţă paralelă şi ireală. Condiţii proprii m-au dus să resimt mult mai repede decât alţii efectele acestei beţii care poate depăşi instantaneu pragul comei. N-am depăşit acest prag, dar, deşi în această lume am pătruns conştient, nu am fost atât de puternic încât să nu am măcar clipe în care m-am îmbăt cu apa rece a unui succes în parte ireal. În consecinţă, m-au şi aruncat acele clipe peste un prag al nedoritelor sensuri ale vieţii. Au existat drumuri de întoarcere, dar, îmi este clar, sunt convins, că alte praguri nu s-ar mai mai lăsa călcate în sens invers. Oricum, toate vor marca ceea ce reprezintă biografia unui om.
Mi-am amintit acum o întrebare pusă cu obstinenţă de un specialist ce căuta în subconştientul unor subiecţi un sens al trăirii lor: “Preferi să stai acasă pe net decât să ieşi în oraş cu prietenii/familia?”. Ciudat sau nu, pentru mulţi a sta pe net le oferea universul de care aveau nevoie, în detrimentul existenţei palpabile şi bucuriei celor de alături.
Visul îţi crează o realitate virtuală mai mult decât jocul. Un adevăr care mă pune pe gânduri. Nu pot să contrazic. Aşa este. În fiecare moment ne imaginăm câte ceva. Fie că visăm cu ochii deschişi, fie că îi avem închişi, tot visăm. Şi jocul e ceva mai real decât visul...
Visul şi jocul nu pot, nu trebuie să aibă ca obiect darul suprem – viaţa. Viaţa nu este un obiect ce poate fi reparat sau înlocuit. Are însuşirea de a fi un absolut fără de preţ, fără de egal.
*
M-am jucat şi eu cu viaţa şi am ajuns la concluzionarea limitelor. Limita nu e calculabilă nici către plus infinit, nici către minus infinit. E o limită definită în spaţiul existenţei proprii. Limita aceasta nu este în nici un fel virtuală. Este reală, este concretă, este condiţionată şi totodată necondiţionată.
Dincolo de condiţiile externe, de condiţiile sociale, economice sau profesionale, mi-am hotărât drumul paşilor următori: absolut concret si real. Visele sunt frumoase, dar în alb şi negru nu se disting detaliile. Eventual, se poate vorbi de artă. Jocul e poate necesar şi foarte plăcut, dar este cronofag. Timpul nu poate fi lăsat la voia răpitorilor de orice fel. El trece. Iar viaţa chiar ţine cont de această a patra dimensiune a existenţei. Celelalte trei pot fi modelate... Cea de-a patra are doar sens unic... înainte.
Câteodată trebuie să învăţăm să punem, clar şi răspicat, punct final, să punem puncte pe I şi trebuie trebuie să uităm să folosim pe cele de suspensie.
Am ajuns şi eu în acel punct al punctelor obligatorii. Mă întorc definitiv în realul conret, pentru a da necesarul contur vieţii mele. Voi fi acela care nu mai caută apa rece chiar şi în razele soarelui din zilele toride de vară. Voi fi acela care va şti să privească o ţintă reală, cel care va trăi în timpul real: voi mânca, voi iubi, voi face dragoste, voi munci, voi învăţa, voi lupta. De fapt... voi fi acela care nu apucase pe drumul pragurilor. Cu marea diferenţă că duce pe umeri povara experienţei.
Mă întorc până la urmă în viaţa mea. Mă întorc pentru a repara ceea ce este reparabil. Mă întorc pentru a reda speranţa oamenilor ce cred cu adevă-rat în mine, acelor ce au rămas, fără a pune condiţii, tot timpul lângă mine.
Poate o să mai scriu sau poate nu. Dar şi pe acest tărâm mă voi ancora în modul cel mai real, angrenându-mă în lumea celor care nu trăiesc un vis al marelui scriitor. Perfecţiunea nu ţi-o dau laudele nemotivate, ci trăirea adevărată. Nu ţi-o dă prietenul virtual, ci criticul obiectiv.
Până la urmă nu de ieri, nu de azi eu mi-am definit caracteristica vieţii mele: anonim şi absolut real. Cu atât mai mult cer un paşaport, chiar prin inscripţii în antiteze, plătind cu o picătură de suflet, fie şi către o lacrimă de soare, să mai pot face un pas pe prag spre a fi anonim mereu şi a trăi absolut concret.

Dublu sens

Drumurile reale au dublu sens; dus şi întors, iar distanţele sunt cu o mică aproximare, egale. Reguli elementare obligă la parcurgerea sensurilor în conformitatea cu universalitatea înţelegerii umane şi cu mici excepţii, particulare şi la fel de bine definite, înspre înapoi.
Realitatea pare însă a avea două feţe. Realitatea în comparaţie cu ceilalţi şi realitatea în comparaţie cu trăirile proprii. Fără a se delimita şi defini, realitatea ce integrează individul în social, în oceanul anonimatului, lasă semne comportamentale. Fugind din sfera trăirilor raportăm viaţa pe o scală a dimensiunilor sociale, reducând necesităţile la ceea ce se manifestă public. Consecinţă directă a „consumului” şi a „pieţei” ce invadează zi de zi ideea de a trăi, cam toate se „consumă” şi cam toate devin „achiziţionabile”, cam toate au „durată de utilizare” şi „garanţie”.
Toate însă îşi au un sens clar în viaţă. Întâmplările sunt doar aparenţe ce se vor rezultanta jocului hazardului. A defini hazardul existenţial e ca şi cum s-ar încerca urmărirea mişcării browniene a unei particule atomice, când toate se simt a fi şi sunt pe deplin haotice.
Conglomeratul de gânduri şi idei tinde să absoarbă cu totul trăirea umană. Paradoxal, cu cât se simte, într-o direcţie, o rezolvare a problemelor (mai ales de domeniul palpabilului), o multitudine de alte probleme înlocuiesc golul din acea direcţie. Şi nu doar atât; multiplicarea în avalanşă devine un apanaj al celui ce încearcă să îşi pună, măcar pentru o clipă, întrebări despre sine şi despre semenii săi.
Acuzat şi acuzator, judecător şi apărător... cam aşa poate fi definit omul intelectual al zilelor noastre. Supus bombardamentului informaţional, accesând fără oprelişti lumi mai mult sau puţin cunoscute, hăţişurile vieţii îl pot strivi. Iluziile devin uneori o concretitudine a sinelui şi eu-lui, bulversând drumuri ce îşi stabiliseră, de mult, sensul.
Justificator şi căutător, omul-intelectual nu realizează că rampa iniţială se transformă în tobogan. Un tobogan ameţitor ce dă sens răstălmăcirilor fără de înţeles. Iar dramatismul căderilor dă o imagine apocaliptică. De multe ori am privit în jurul meu fără să pot înţelege ceea ce se întâmplă. Şi nu numai că nu înţelegeam, dar de multe ori, de cele mai multe ori, eu nu vroiam a înţelege, eu căutam chiar şi întelesurilor alte înţelesuri. Şi nu admiteam că aşa ceva, sau ceva asemănător, mi s-ar putea mie întâmpla. Ori poate că mizam pe acel joc al hazardului care mie mi-ar fi ursit altceva, altcumva.
Bătătorind un drum al armoniei, timpul trecea şi, asemenea lui, viaţa trecea. Alăturarea gândurilor şi faptelor mă purtau spre o grădină a Edenului ce părea că se va fi reală în orice clipă. Şi nimic, absolut nimic, nu simţeam a-mi fi împotrivă.
Cohortele norilor furtunii s-au abătut însă fără semne. Din clipe de vis, gândurile s-au transformat în zbateri şi neînţelegeri. Din concretitudine am trecut pe un nivel al veşnicelor căutări, deschizând radial o multitudine de cărări. Parcă matematic am urmărit această divizare, alegându-mă cu culegerea prafului ce se depunea prin urma paşilor mei. Sau, vorba românească, am cules praful de pe tobă.
Economia consumului şi a pieţelor multiple are ca efect conştientizarea ideilor de calitate şi preţ. Pieţele oficiale, bine definite, au avantaje şi dezavantaje, la fel de bine cunoscute. Mai peste tot se vorbeşte de raportul calitate/preţ. Dar uneori, sub impresia unui ambalaj frumos, nu renunţăm la principiu şi ne lăsăm atraşi şi de iluzia preţului? Uităm oare că suntem prea săraci să cumpărăm produse ieftine, plătind apoi preţ mare, preţ însutit, pe o iluzie, pe o simplă iluzie?
Ne simţim bogaţi şi simţim că ne putem permite orice; de la micile prostioare la marile schimbări. Sau suntem săraci şi preferăm chiar sacrificiul pentru a ajunge, cumva, mai repede, într-un trunchi al piramidei sociale unde să nu mai existe teama zilei ce va urma. Cam aşa este posibilă o caracterizare a extremelor sociale, din punct de vedere material. Şi tot din această direcţie se poate judeca şi caracteristica pieţei...
Jocul minţii este şi rămâne ca o lume reală. Pentru că de fapt lumea reală este produsul jocului minţilor. Iar raţionamentul logic este de multe ori învins de hazardul ilogicii, al privirii peste umărul conştiinţei. Iluzii existenţiale pândesc la tot pasul. Iar acela ce crede că îşi poate permite orice e primul ce poate să fie pus în situaţia de a înţelege că ceea ce a plătit cu un preţ prea mic, deşi strălucitor la prima vedere, cere la scurt timp taxa pe prostie. Ba, mai mult, viaţa cere şi ea compensarea plăţii neefectuate la vamă, iar “marfa” atât de frumos ambalată ajunge la suprapreţ. Şi, conform structurii normale a omului, ea nu va mai fi consumată. Rămâne doar o achiziţie fără sens. Dar se uzează moral.
Teama de ceea ce va urma îl face pe cel ce trăieşte înspre subsol să accepte poleiala ca fiind un semn al distinctivităţii, devenind victima propriilor dorinţe. Consumând ceea ce crede că a devenit o achiziţie preţioasă, nu face altceva decât să-şi înfrumuseţeze căciula cu coarne de cerb. Ori de bou. Diferenţa este doar de nuanţă şi de mod de percepţie. Finalitatea, deşi mai puţin răsunătoare, mai puţin palpabilă, rămâne la fel de dramatică. Doar diferenţa de înţelegere a deformărilor de coloană vertebrală face ca unii să se transforme în umbră, alţii în amintire.
Pieţele paralele, gri şi negre au avut totdeauna menirea de a oferi spre achiziţie produse de valoare la un preţ mult diminuat. Motivele diminuării sunt tot timpul necunoscute dar acceptarea fără rezerve a produsului în sine a fost totdeauna speculată de cei ce aprovizionează această piaţă. Aici apare ideea fructului oprit, a dorinţei de a gusta neştiut păcatul, idee pe care oricine o simte ca o necesitate diversificativă şi înnoitoare.
Contorsionând realul, piaţa neagră consumă şi idealul. Valurile aduc visele mai aproape de o împlinire ipotetică. Sensurile evolutive devin inversabile, precum drumurile ce se ocolesc printr-un paralelism imaginar. Şi acest fapt este intrarea în lumea haosului. O lume a pierderii de sine şi a pierderii măsurii. Motivele exacerbate exacerbează trăirile. Gânduri contradictorii duc spre desuet cele mai frumoase şi bune intenţii. Ceea ce rămâne, identitatea şi structura fizică este asemănă-toare unei nuci ce nu mai are miez, ci doar coajă. Şi aşa, încet, încet, cuprinzând lumea, Apocalisa Sufletelor devine realitate. Iar această realitate se pare că ne-a cuprins ca un vârtej ameţitor, din care e greu să mai gă-sim scăpare. Identificarea fizicului cu spiritualul, intelectului cu instinctualul, realului cu imaginabilul creează condiţiile ideale propriei distrugeri. Comportându-se haotic şi regresiv, indiferent la cei de lângă el şi indiferent la propriile-i fapte, omul începe să construiască un castel de nisip aşezat în locul în care valurile mării se aruncă pentru a se descompune, locul marii iluzii în care se crede că marea şi-a pierdut puterea şi nu poate lovi; sau locul în care triumfă uscatul. Realitatea este că acolo uscatul se scurge încet în mare iar marea chiar de nu-şi găseşte puterea să dea o lovitură puternică, reuşeşte să dizolve, încet dar sigur, totul. Cu atât mai repede sunt dărâmate castelele de nisip.
Constructorii de drumuri nu aleg niciodată plaja mării pentru a constru drumuri. Aşa cum nu aleg crestele semeţe spre care însă îndreaptă drumurile. Pentru că drumul este necesar a fi bine bătătorit. Şi necesitatea de a păstra distanţele îi aduce rareori în situaţia de a despărţi sensurile. Constructorii de drumuri nu poleiesc drumurile şi nici nu lucrează la dumping, pe piaţa neagră. Drumurile nu au imagine comercială, dar sunt sigure. Iar ei, constructorii, nu stau ascunşi sub mărci sau pseudonime. Constructorii adevăraţi de drumuri sunt şi gânditorii drumurilor. Ei gândesc şi pun în practică pentru viitor.
Viaţa e un drum ce are multe, poate prea multe, direcţii la un moment dat. Ceea ce pare a fi un viitor drum ideal se dovedeşte, nu de puţine ori a fi îngustat, îngustabil sau închis. Ocolirea obstacolelor uneori pare o soluţie extraordinară. Însă nu totdeauna are finalitate. Iar drumul de întoarcere în punctul de răscruce nu este la fel de uşor.
Dorinţa de comportament mediocru devine o fatalitate atunci când omul ce priveşte lumea cu ochii minţii încearcă a o pune în practică, a-i da consistenţă. Nefiind instinctual el se transformă într-o pradă uşoară. Nelăsând, la voia întâmplării, faptele, el devine un vânat sigur. Nefiind “consumator” el devine un simplu căutător şi veşnic observator al pieţelor. Continuu la curent cu preţurile de pe piaţă, nu vrea să mai cumpere. Toate “mărfurile” devin doar obiect de studiu. Prea târziu însă, degringolada şi haosul sunt caracterizante pentru trăirile sale.

Răvăşit de-al vieţii tainic dans

Trec mereu o punte spre abis,

Numai... puncte, puncte şi... suspans,
Viaţa mea... un haos indecis...
Doamne, eu de ce simt că viaţa mea e un haos?