Iubirea, împlinirea, destinul...

Omul reprezintă un întreg complex, cu multiple faţete, faţete manifestabile prin ceea ce se numesc, în planul acestei lumi, valori. Şi, ca orice valoare, aceasta poate fi mică sau mare, poate fi pozitivă sau negativă, sau vizibilă, mai puţin vizibilă, invizibilă... Aprecierea depinde doar de modul de percepţie şi raportare...

Tocmai din aceste modalităţi, omul se detaşează uneori de anumite valori ale sale, ignorându-le. Această ignoranţă, poate aduce o nouă destinare fiinţei sale. Fiecare redestinare aduce pasului său o nouă situaţie controlată sau necontrolată, ce poate trezi dorinţe de mai înalt.

Echilibru este Creaţia însăşi. Fiind totul în mişcare, cele ce (ni) se dau acum, dacă nu se împlinesc, pot să revină după un timp relativ. Orice revenire poate aduce o bucurie sau o tristeţe, o realizare sau nerealizare. Dar cum fiecare revenire se efectuează în alt timp ca şi valoare în Univers, cele ce pot veni au ca scop echilibrul şi împlinirea. Fiecare împlinire a celor ce se doresc, se realizează în funcţie de fiecare fiinţă în parte.

Cele ce sunt necesare, dacă sunt căutate în materia reală, fizică, densă, pentru a fi împlinire omului, vin destul de repede, dar tot atât de repede acestea trec; ”Cum vin aşa se duc”, spune vorba din popor. Cei ce caută pe cele care pot veni prin această cale, ajung la o mai mică valoare a conştinţei lor ca şi fiinţe. Această situaţie creată, nu face altceva decât să atragă tot acele fiinţe care doresc să revină în această dimensiune. Cum fiecare acord muzical aduce “un pas” către o melodie, tot aşa şi cei ce au o vibraţie de joasă frecvenţă, spre trăirile doar pământene, aduc în această lume spirite tot de o mică valoare a conştiinţei.

Dacă necesităţile sunt căutate în materia subtilă, informaţional-spirituală ca spre necesara împlinire pentru om, vin mult mai încet, dar se păstrează pentru totdeauna. Toţi oamenii care caută cele ce pot veni pe aceasta cale de înălţare, ajung la o mai mare valoare a conştiinţei lor ca şi fiinţe. Iar această situaţie creată, şi chiar dorită, atrage acele fiinţe de o înaltă valoare a conştinţei de sine către o revenire a lor în dimensiunile existenţiale. Prin aceste reveniri din Lumină, fiinţa umană evoluează tot mai mult. Aşa se aduce echilibrul dorit în lumea materiei dense, prin întruparea acestor spirite de o înaltă vibraţie.

Tot dezechilibrul de acum se datorează nesăbuinţei, ignoranţei şi neînţelegerii omului, om ce nu a respectat Legea Armoniei. Dacă la baza tuturor lucrurilor ar fi stat Iubirea ca şi concept al existenţei fiinţei umane, toate cele ce se văd, ar fi avut o cu totul altă valoare pentru om.

Conceptul în sine, ca şi transfer de energii, la nivel afectiv, are o mare importanţă pentru om. Fiecare împlinire a unei iubiri dintre doi oameni de polarităţi diferite, dar şi ca structură, duce la realizarea unui echilibru al lor. Acest echilibru face să se restabilească funcţiile fiecăruia dintre aceştia, ca şi fiinţe de lumină, prin modificarea, uneori radicală, structurii lor către o viaţă, dar în mod deosebit către viaţa spirituală. Acest lucru nu este la voia întâmplării. Totul este bine stabilit de către “Marele Tot”, ce determină fiecare fiinţă să respecte cele ce îi sunt cerute spre împlinirea destinelor...

Dacă omul ar cunoaşte mai dinainte cele ce i se vor da ca şi existenţă în această dimensiune, el s-ar detaşa de cele ce nu-i sunt, în nici un fel, de trebuinţă mult mai uşor. Aceasta ar fi ca o descătuşare de cele ce-l pot lega şi care au o mare influenţă asupra destinului său ca valoare spirituală. Pentru ca această descătuşare să poate veni în pasul omului, trebuie ca el, să accepte că, pe lângă filiaţia naturală, palpabilă şi probabilă, nu poate nega Filiaţia Divină. Cel ce se apropie de acest adevăr, poate cuprinde marea bucurie a existenţei sale ca şi fiinţă pe un drum evolutiv. Evoluţia lui, a omului, nu poate cuprinde cele ce nu-i sunt date ca şi cunoaştere pentru Adevărul său. Cei ce se avântă pe alte cărări, de nedorit, au surpriza e-fectului ce s-a declanşat; apare efectul de bumerang... aşa apare suferinţa. Aceasta poate urmări omul pe parcursul vieţilor sale până îşi învaţă lecţia pentru care revine… Revenirile îi sunt necesare omului, pentru că nu-mai aşa se poate elibera de toate cele ce i s-au ataşat evolutiv; toate sunt ca o baie rece pentru a se trezi...

Dar acest lucru nu este la îndemâna oricui. Cărţile citite, realismele ştiinţifice, oricât de multe ar fi nu conduc implicit la Cunoaştere şi aflarea Adevărului. Realismele ştiinţifice au valoare în definirea fenomenologiilor şi mecanismelor vieţii, dar care este oare mecanismul care guvernează interpretarea simţirilor? Multe dintre cele ce sunt făcute de om pot fi judecate prin analogie între acesta şi realizările sale... Şi de multe ori se găsesc răspunsuri... Din aproape în aproape, s-a ajuns la analogia creier-computer, care este bună până la un punct, dar la fel de bună şi pentru a pune “întrebările de graţie”: Computerul rulează un program creat de om, deci cunoscut; programul ce rulează în creier, văzut ca şi computer, de cine este creat şi de cine este cunoscut?

De foarte multe ori, oamenii confundă iubirea cu dragostea, manifestată prin mângâierea sau îmbrăţişarea trupului, prin trăirile împământenite, prin relaţia de tip sexual.

Iubirea, ca valoare a fiinţei umane, cuprinde un înţeles mai amplu, care poate fi cunoscut în mod deosebit prin trăire şi simţire.

Fiecare fiinţă umană îşi are valoarea sa bine definită pe această planetă, indiferent de rasă, sex, fizionomia trupului sau religie. Această valoare trebuie cunoscută de către fiecare om şi împărtăşita chiar, dându-i-se sensul adevărat, pentru a se putea păstra armonia în Univers. Pentru aceasta, el, omul, trebuie să-şi manifeste dorinţa de cunoaştere, şi prin aceasta să cerceteze fiecare trăire şi simţire a aproapelui său.

A fi o fiinţă spirituală, “vie”, înseamnă a fi în armonie permanentă cu Universul şi în acord cu Legile Supreme, universale, iar a fi o fiinţă nespirituală, “nevie”, înseamnă a fi în dizarmonie cu Universul şi în dezacord quasi-total cu aceste Legi, acceptând întunericul ca formă de existenţă. Cum există liberul arbitru, fiecare om îşi poate alege calea existenţei sale prin timp şi spaţiu.

Iubirea, ca valoare a fiinţei umane, este singura în măsură să modifice radical comportamentul omului, schimbându-i chiar destinul, eliberându-l de greutăţile auto-moştenite. Prin această eliberare a sa, omul poate cunoaşte, poate înţelege, cu adevărat ce înseamnă a iubi. Valoarea conştiinţei sale crescând, îl ajută să privească spre aproapele său cu un gând de binecuvântare, preţuindu-l.

Prin această preţuire a aproapelui, fiinţa umană spiritualizată respectă statutul de fiinţă a fiecărui confrate, aşa cum îl respectă pentru sine, acceptându-l, ajutându-l chiar să se înalţe prin cunoaşterea pe care i-o poate da. Cunoaşterea ajută omul în a-şi manifesta iubirea. Iubirea dă nou sens vieţii fiinţei care a ajuns la o anumită cunoaştere, de o valoare precisă.

Valoarea venită către cuprinsul omului îl înalţă, făcând ca tot ceea este în preajma lui să se schimbe prin simpla sa prezenţă, manifestată prin iubire.

Această manifestare a iubirii poate redirecţiona destine în paşii acelora care pot să accepte adevărul venit prin cei de lângă ei. Iubirea dă un nou sens vieţii fiinţei umane. Pentru aceasta trebuie să se accepte ideea că omul prin însăşi existenţa sa este cale către adevăr prin ceea ce i s-a dat prin binecuvântarea Creaţiei.

Iubirea poate cuprinde adevărul fiecărui om, dacă omul îşi poate manifesta iubirea. Manifestarea iubirii poate fi înţeleasă de fiecare om, dacă omul acceptă iubirea ca valoare absolută. Necuprinsul iubirii aduce infinită bucurie fiinţei; prin retrăire, aceasta ştie să şi-o manifeste.

Fiecare manifestare a unei trăiri, dacă poate fi preţuită, se poate spune că omul şi-a învăţat lecţia pentru care se află acum şi aici...

Materia densă, fizică, acceptă fiinţa spirituală, dacă ea, fiinţa, respectă valoarea trăirii prin conflict. Această trăire aduce o schimbare fiinţei dacă ea se împacă cu cele ce sunt venite în pasul ei. Acceptarea tuturor situaţiilor venite schimbă destinul fiinţei şi conflictul dispare. Aşa se ajunge la armonia mult dorită de către toţi oamenii...

De cele mai multe ori, din cauze şi datorită decăderii în materialism, omul, ca şi combinaţie între fiinţă fizică şi spirituală, coboară vertiginos către întuneric. Uitând vorbe vechi, tinzând spre ceea ce nu îi este menit, ajunge să se muleze pe vibraţii de joasă frecvenţă, vibraţiile întunericului, căutând, cu asiduitate, prin cotloane întunecate şi murdare, aşa-zise valori ale materiei dense. Cu atât mai mult cu cât niciodată nu pot fi evitaţi “prietenii” ce aruncă valurile gândurilor de aceeşi tipologie vibraţională, întunecată: invidie, efectul frustrărilor, slăbiciuni, comportamente ascunse, răutate, ură, laudă deşartă etc. Iar la momentul bilanţului, când împlinirile şi neîmplinirile sunt contabilizate, omul realizează că ambiţiile deşarte şi, mai totdeauna, mândria, de cele mai multe ori prostească, l-au făcut să refuze calea ce îi era dată spre împlinire deplină. Sau, mai rău, că deşi avea impresia că slujeşte adevărul, dreptatea şi drumul spre lumină, era arma ascunsă a călăilor cu mâini curate, a hoţilor de destine şi a mistificatorilor de imagine. De câte ori nu apar regretele şi stările de suflet încărcat, abia când efectele produse de “ordonanţele de urgenţă”, deşi anulate prin nelegiferare, nu mai pot fi reparate nici măcar pe planul moral? Legile ce guvernează conştinţa, spiritul, nu au echivalent în planul realului, şi nici măcar contabilizarea acestora nu se poate face cu instrumentele scalelor liniare...

Viaţa omului, ca destin, poate fi schimbată prin ceea ce acceptă el, ca fiinţă spirituală, vie, sau fiinţă nespirituală, nevie. Sau prin ceea ce este făcut să accepte, trecând din starea vie în cea pseudo-vie. O cale ce multora li s-ar părea imposibilă şi de domeniul fantasticului, o cale ce este trăită dar nerecunoscută de prea mulţi. Şi tot mulţi sunt cei care consideră că iubirii îi trebuie acte, crezându-se că spiritul şi trăirile sale pot să fie puse în jug. Totuşi îşi recunosc şi ei că, de multe ori, au rostit, cu voce sugrumată întrebări: Cum? De ce? Când? Cât?...

Viaţa omului, ca destin, poate fi schimbată prin ceea ce alege omul, ca fiinţă fizică, îndepărtată prin propria-i vrere, de ceea ce este veşnic viu în el, făcându-se el, singurul, sau primul şi cel mai mare vinovat de toate cele ce, mai devreme sau mai târziu, vin, ca suferinţe, cele care vin pentru a-i arăta măsura complacerii în ideea de stăpân al unei vieţi pe care nu şi-a dat-o el, nu şi-a creat-o el, nu şi-a primit-o ca plată ori ca răsplată a u-nor evidente materiale fapte. Tocmai că ea a existat în el înainte de a se putea el manifesta, omul uită şi-i refuză dreptul de a se manifesta ea în viaţa lui. Şi mai vin suferinţele pentru a-i arăta paguba ce şi-a făcut-o, crezând că el ştie ce sufletul cere, şi şi-a dat din plin peste plin, refuzând a trăi în comuniune cu el, refuzându-şi dreptul de a fi om, pentru a se şti pe placul legilor unei lumi cuprinsă cu totul de o suferinţă ce dă apă la moară frustrărilor de tot felul. Şi tot mulţi sunt cei care consideră că vieţii îi trebuie o casă, crezându-se că viaţa poate fi legată în lesă. Totuşi îşi recunosc şi ei că, de multe ori, au rostit, cu voce sugrumată întrebări: Cum? De ce? Când? Cât?...

S-au scris şi se tot scriu multe. Şi tot la fel de multe sunt rostite de cei care ştiu sau nu ştiu, care au trăit sau doar îşi imaginează ceea ce înseamnă trecerea, devenirea, redevenirea, revenirea... Ce ştiu, ce am trăit, ce am simţit eu, s-ar putea, cineva, cândva, să vorbească...

Eu, despre toate acestea, las gândurile aşternute în versurile acestei cărţi să ducă discuţia mai departe.

conţinutul cartii 

Magnificul 7 întrepătruns cu 3

Am căutat şi m-am gândit mai de mult la un titlu al cărţii care trebuia să cuprindă, în întregime, cele 7 cărţi la care s-ar fi oprit, după cum credeam eu, viaţa mea pe tărâmul poezie. Şi pproape că a venit singur, sau s-ar putea spune, că l-am gândit mecanic, n-am avut nici un motiv precis, l-am gândit fără să îmi dau seama că aduceam realul, matematicul, pe tărâmul visului, ar spune unii al irealului. Ba, mai mult decât atât am şi lucrat coperta acestei cărţi. Titlul era 7x7x7! Revelaţie sau gândire realistă? De ce acest 7 se repetă de 3 ori?

Am căutat mult? Am căutat puţin? Nu ştiu, singura certitudine ce o am este faptul că au urmat căutările răspunsurilor la această întrebare... Am găsit un răspuns matematic, după doi ani, când cele şapte cărţi au văzut lumina tiparului, ştiind că între coperţile lor s-au adunat 343 poezii adică exact cât rezultă 7x7x7. Răspunsul acesta pare, cumva, mulţumitor da-că e să privim doar numărul ca atare, făcând abstracţie de toate alte evidenţe. Să fie surprinzător că din reultatul matematic, 343, se poate obţine iarăşi 3 şi 7, ori 7 şi 3 dar şi atoate-cuprinzătorul 10?

Un pasionat al numerologiei, ca ştiinţă ocultă, aşa cum pot spune cei ce mă cunosc, nu sunt, dar, ca om şi mai ales ca fizician, m-am aplecat asupra ciudăţeniilor ştiinţei, ciudăţenii ce nu au logic nici o explicaţie. Şi spun acum, în scris, ceea ce am mai spus de atâtea ori verbal: ciudăţeniile sunt porţile închise cărora trebuie să le găsim cheia... Oare nu a auzit nimeni de faptul că arhi-universalul număr (3.1415...), numit simplu pi este strâns legat de bine(ne)cunoscutul număr phi (1,6180339...), sau de neînţelesul şir al lui Fibonacci (0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13...)?

Şapte... trei... trei... şapte... Câte nu se spun despre numere...

Numărul trei este considerat, în toate culturile, un număr care exprimă în cel mai sintetic mod alcătuirea complexă a universului, caracterizat ca număr perfect, având un început, un mijloc şi un sfârşit, un simbol al Trinităţii. El revelează tripla unitate a fiinţei vii –fizic, psihic, spiritual– şi rezultă din îmbinare lui unu cu doi, inducând în relaţia dualistă un „Unu” capabil să atenueze excesul oricăreia dintre polarităţi. Numărul trei se constituie ca un prag, ca o punte de legătură între prima fază a manifestării - cea în care fiinţa se organizează pe sine şi cea în care se purcede la structurarea universului-cosmos.

Trei rezolvă disonanţa creată de polaritatea dualităţi, rezultând într-o nouă integrare şi integralitate. Aceasta poate fi observată în ‘diviziunile' unui om: corpul, mintea şi spiritul ne întregesc. Trei se poate referi de asemenea la expansiune şi la a învăţa din experienţele vieţii. Este considerat un număr norocos şi e adesea asociat cu norocul. Trei poate descrie câţiva oameni care îşi unesc forţele pentru a atinge un ţel comun, printr-o afiliere socială sau profesională. Trei mai reprezintă şi comunicarea de orice fel, exprimarea, teatrul, actoria şi umorul. Numărul trei posedă atributele înţelepciunii, înţelegerii şi cunoaşterii, trei e perceput ca un număr magic. Şi poate fi văzut chiar magic, dar şi necesar, când are legătură cu viaţa, cu firescul vieţii de cuplu şi famile: doi plus unu, pas spre continuitate.

În unele cazuri, el poate căpăta unele aspecte negative şi poate fi văzut ca fiind demonic sau nefiresc, din moment ce nu există vietăţi în lumea noastră care să umble pe trei picioare.

Semnificaţia fundamentală şi universală a numărului şapte, pe care o găsim aproape fără excepţie în orice cultură este cea a sacrului. Şapte e considerat a fi un număr spiritual pentru că e iluzoriu şi conţine valuri care trebuie mai întâi înlăturate, unul după altul, până când va fi găsită iluminarea în cele din urmă.

Despre şapte se spune că e un număr sacru, ba chiar magic, aceasta fiind demonstrată de faptul că sunt şapte zile într-o săptămână, textele străvechi precum Geneza spune că Pământul a fost format în şapte etape, vechiul sistem solar avea şapte stele; este marele număr biblic, reprezentând uniunea omului cu Divinitatea şi este, în mod incontestabil, real, numărul culorilor în care se descompune lumina albă.

Numărul şapte este un pas spre refacerea unităţii originare care apare într-un mod firesc atunci când fiinţa se autoevaluează. Numărul şapte este punctul de echilibru între potenţiala diversitate a exteriorităţii şi unitatea interiorităţii.

Relaţia numărului şapte cu unitate primordială, simbolizată prin cerc din perspectiva fiinţei umane, este una cu totul specială prin faptul că cercul nu poate fi împărţit la şapte cu exactitate folosind mijloace geometrice.

Şapte... trei... trei... şapte... Câte nu s-ar tot putea spune despre numere...

Acesta este secretul titlului cărţii, acesteia şi a celor ce vor urma, acestor la un loc adunate cărţi, spre a da o carte cu cărţi, diferenţiate de un subtitlu care să marcheze, până la urmă, trecerea mea şi a celor deodată cu mine trăitori, cei mai de aproape, de mai departe, ori niciodată ştiutori spre mine sau ştiuţi de mine. Se pot căuta multe explicaţii la orice se poate crede că este explicabil, tot aşa cum nici o explicaţie nu este suficient de consistentă pentru ceea ce este o pornire lăuntrică. Toate, până la urmă se pot explica, toate se pot înţelege, într-un fel sau altul. Legi reale sau legi imaginare pot da tot atâtea explicaţii credibile câte sunt şi incredibile, tot atâtea corecte câte sunt şi cele incorecte. Nimeni nu poate garanta credibilul, aşa cum nu poate garanta corectitudinea, căci stau toate sub acelaşi orizont al întâmplării, acela care ne este paravanul de care tot încercăm să trecem cu gândul şi, totodată, ecranul pe care tot vrem, privind viaţa ca pe un film al amintirilor, să desluşim înţelesurile punctelor de reper care ne-au jalonat drumul. Toate se pot explica, cu toată ciudăţenia lor, doar că noi tot privim un film al copiilor esenţialităţilor, originalul rămânând tribut acelui timp în care s-a lăsat întâmplat. Dumnezeu ne-a lăsat, prin cei ce au scris, doar textul original al Scripturilor, nu şi copiile, de aceea numai textul original este fără de erori. Inspiraţia nu garantează că o copie este fără eroare, în special copiile făcute după copii care sunt copiate după alte copii. Astfel că toate, altfel sunt o ciudăţenie...

De fapt... încă o ciudăţenie... Sau, de fapt, viaţa în toată simplitatea şi complexitatea ei.

Cartea încearcă să păstreze originalul celor şapte cărţi, cu necesarele modificări ale formei, nicidecum conţinuturilor, pentru a fi ea însăşi o carte. Şi aşa a ieşit această primă Carte cu cărţi, 7x7x7, cartea primelor şapte cărţi!

Viaţa-n formă de destin

De ce oare în viaţă avem momente care ne par întoarceri de destin, spre bine sau spre rău? De ce întâlnirea unui om ne dă impresia unor modificări în viaţă?

Nu pot (încă) să dau eu răspunsul, ba mai mult, aş dori să-l ştiu... Am să fac doar presupuneri.

De ce unii sunt răi şi o duc mai bine decât cei ce sunt buni (vorbind de cei care nu vor să facă rău unor semeni, ba chiar sunt gata să dea ultima coajă de pâine pentru un nevoiaş)? O altă întrebare, un răspuns mereu căutat...

Comoara ce ni se dă la naştere, energia drumului ce îl avem de urmat în această viaţă, nu ştim cu adevărat să o folosim? Sau preferăm să o folosim fragmentat, împărţită când înspre bine, când înspre rău?

Cel care are putere mai mare o poate folosi pentru el şi astfel ajunge la vârste înaintate fără să îşi dea seama că au trecut anii. Dar sunt cazuri în care individul respectiv îşi dă seama că este puternic şi că poate lovi, atunci îşi formează un obicei de a folosi ceea ce are „pentru” altul nu pentru el şi deodată îşi dă seama că are câteva boli şi operaţii, dar este mândru că are bani să se vindece la tot felul de medici. Întrebaţi asemenea oameni dacă ştiu medici buni şi veţi afla toată organigrama spitalelor din localitate. Mai mult chiar, puterea lor din naştere le dă şansa de a ajunge la surse divine, dar dacă o fac, acel cadou caută să-l folosească tot în afara corpului său emoţional.

Bine, dar de ce oamenii buni par mai bătuţi de soartă? Desigur răspunsul meu poate fi cheia deschiderii lacătului vieţii... Nu îl am şi deci nu deţin acea cheie, lacătul nu îl pot deschide...

Am cunoscut mulţi oameni, pe care eu îi consider buni, care au ştiut să se poarte în faţa Divinităţii şi a semenilor lor fără ca să se afişeze, au trecut prin viaţă cu o demnitate deosebită şi au ajuns la ani de bătrâneţe cu demnitatea bucuriei sufleteşti. Nu îşi dau seama că au ţinut legătura cu sursele di-vine tot timpul, preocupările lor, deşi nu prea evidente, au fost doar pentru corpul lor emoţional şi au făcut mult bine celor din jur fără să considere că merită ceva în schimb.

Dar, din păcate, sunt multe cazuri de oameni, care deşi îi aşez între cei buni, sunt bolnavi, nu pot depăşi unele clipe grele în viaţă şi nu pot lupta cu greutăţile. Cred că aceştia nu ştiu să ajungă la puterea divină, nu au forţa de a asigura creierului o stare de meditaţie care să-i asigure încărcarea energetică şi fac din dorinţa de a face bine o latură afectivă spre alţii, nu spre corpul său emoţional. Aceşti oameni sunt foarte uşor manevrabili de gândurile rele ale duşmanilor, prin aceste influenţe pierd din energia care o posedă, mai mult, de cele mai multe ori, ei nu cred că pot să obţină ceva prin rugăciune sau meditaţie, prin ei înşişi.

Oameni buni... Oameni răi... până la urmă oameni... între ei, din ce în ce mai mulţi, cei care se arată buni, dar sunt cei mai răi. Pe la spate, şi doar pe la spate, lovesc, atacă, ucid sufletul, realizările, visele altora... Apoi, cu o blândeţe afişată, se vor vindecătorii rănilor deschise, turnând balsamul lor vindecător, otrava, direct în rană... sacralizându-şi opera, dându-i valoare.

Dar... care este valoarea? Este atribuită corect obiectivitatea valorii?

A asimila şi întări sacru, religios sau magic, presupune mai întâi o condiţie de valorizare. Valorizăm implicit sau explicit în orice acţiune spirituală. Nimic nu poate fi sacru, fără a fi mai întâi valorizat ca sacru, ca având deci o importanţă, pentru acea persoană, inconfundabilă.

Judecarea şi rejudecarea principiilor lumii nu stă în puterea unui om; omul este vulnerabil tocmai prin propriile-i slăbiciuni ce induc subiectivismul. Celebra zicere, ce dă înţeles deplin principiilor umane, “de gustibus non disputandum”, face ca adevărurile să devină unicate, fără ca reuniunea lor să mai poată avea caracteristica iniţială a elementelor acestei mulţimi. Totul aşa fiind, singura posibilitate de a găsi ceva palpabil, rămâne comparaţia... Să luăm ca exemplu un caz: Mitul lui Sisif. Sisif este conştient de munca pe care o face şi conştient valoric de limitele destinului său. Mitul lui Sisif este un mit tragic, pentru că eroul său este conştient. Într-adevăr, care ar fi chinul lui dacă la fiecare pas ar fi susţinut de speranţa în izbândă? Muncitorul de azi îndeplineşte în fiecare zi din viaţa lui aceeaşi muncă şi destinul său nu e mai puţin absurd. Dar el nu-i tragic decât în acele rare momente când devine conştient. Luciditatea nu-i relevă lui Sisif chinul ci izbânda, pentru că el îşi depăşeşte destinul prin dispreţ. Sisif consideră munca lui un bine atâta timp cât negându-i pe zei, înalţă stânca. ”Lupta însăşi contra înălţimilor e de ajuns spre a umple un suflet omenesc”.

Totuşi, Sisif nu ajunge să care stânca din voinţă proprie: este o pedeapsă dată de zei. Sisif o transformă în virtute, şi anume acea virtute care îl face să considere că munca lui e deja lucrul lui, el se înstăpâneşte peste singurul mijloc avut la îndemână pentru a-şi alcătui lumea proprie. Sisif, pe de altă parte, e tragic pentru că ştie că munca lui nu se va solda cu un succes. Asta înseamnă că Sisif ştie că nu există un scop al muncii sale, deci lumea lui nu are o finalitate în sens metafizic. Piatra, spune Spinoza, se va mişca în virtutea unui impuls ini-ţial, şi dacă piatra ar putea gândi, ea ar continua să se mişte crezând că se mişcă din voinţă proprie. Sisif, pentru că îşi conduce voinţa, va putea să se mişte la nesfârşit. Ar putea să se oprească la poalele munţilor şi să rămână acolo refuzând să mai mişte stânca. Dar Sisif alege să dea o aură sacrală proprie celui care are la îndemână mijlocul de a-şi transfigura destinul, nicidecum spre a-l vrea şi a-l putea schimba.

Evaluarea valorilor, în sens subiectiv, se poate face fără a forţa argumentele între Sisif şi Nietzsche (depăşirea destinului prin dispreţ şi sacralizare) tot aşa cum s-ar putea face între Sisif şi un om religios sau un ateu care proclamă <Existenţialismul este un umanism,> aşa cum o face Sartre. Depăşirea destinului prin sacralizare. Pare curios un asemenea argument în privinţa lui Nietzsche, dar să vedem totuşi de ce se poate spune asta: singura paralelă care s-ar putea face între filosoful german şi un personaj mitic ar fi aceea că la amândoi e vorba de o desacralizare a zeilor: o sacralizare a omului la Sisif şi, implicit, o sacralizare a lumii pe care înţelege să o ia în stăpânire, să o asume, şi o sacralizare a supraomului la Nietzsche.

Sisif n-ar avea nimic eroic în el fără acest sentiment de sacralizare. El este o unealtă în mâna zeilor, pusă să facă o mişcare repetată, fără aura metafizică şi fără scop. Sisif alege să fie un om şi nu un simplu obiect, îşi desacra-lizează zeii şi face transferul asupra lui şi a muncii sale. Există un scop metafizic şi o aură proprie acum pentru că acea muncă este acum a lui.

Cântărită în acest fel, valorizarea nu poate fi decât subiectivă. Alegem în funcţie de ceea ce noi înşine simţim şi gândim. De pildă, Sisif poate fi şi un idealist, un om care luptă pentru nişte valori sau Sisif mai poate întruchipa destinul omenesc. În situaţia lui Sisif sunt oameni în care se declanşează un resort al viului, cum ar spune Bergson, un instinct de supravieţuire care poate căpăta acum o formă – umană, prea umană – sublimată în sacru. Poate omul-Dumnezeu de care făcea vorbire şi Kirillov, în forma negată a vieţii şi care era o formă disperată, dar unica pe care o avea de ieşire din criza existenţială? Kirillov nu putea să-şi nege căutările, să-şi lepede ideile fixe. Ele erau infiltrate în fibra cea mai adâncă a fiinţei lui. Un Sisif autentic care însă nu a avut un final demn pe măsura proiecţiei lui, aşa cum a avut Socrate, care nu şi-a dorit moartea dar a acceptat-o demn, refuzând să dărâme prin fugă şi frică ceea ce construise până atunci în cetate.

Trecutul umanităţii este legat de mituri şi legende, de valorizare, de sentimentul magic şi religios. Niciodată n-a trăit omul într-o stare pur instinctuală, chiar dacă la începuturile sale conştientizarea s-a urnit mai greu. Totuşi, sunt de părere că această conştientizare s-a urnit mai greu în a fi exprimată, ea existând la nivelul senzaţiei. Deci, iată ce scrie Jung: ”(…) Lumea este aşa cum a fost întotdeauna, dar conştientul nostru suferă schimbări singulare. La început, în trecutul îndepărtat (lucru care, totuşi, poate fi observat şi la primitivii care trăiesc astăzi), partea principală a vieţii psihice rezidă aparent în exterior, în obiecte care ţineau sau nu de om: ea era proiectată, cum am spune astăzi. într-un stadiu de proiecţie mai mult sau mai puţin completă, conştientul poate exista cu greu. Prin retragerea proiecţiei, s-a dezvoltat, lent, cunoaşterea conştientă. ştiinţa a început în mod ciudat cu descoperirea legilor astronomice, deci cu retragerea proiecţiei celei mai îndepărtate într-un fel. Aceasta a fost prima fază de ieşire din animismul lumii”.

Se va spune, aşa cum se spune, că nimic nu e nou sub soarele acestei Lumi. De când există omenirea, există binele cum există şi răul... Influenţa gândurilor rele poate fi eliminată prin metode de respingere a efectului acestor gânduri asupra corpului nostru fizic şi emoţional.

Am cunoscut un ieromonah minunat, un călugăr adus de Dumnezeu pe pământ pentru a face mult bine semenilor săi. De la el am aflat o rugăciune care trebuie spusă de treizeci de ori pe zi, timp de patruzeci de zile şi veţi constata un efect deosebit de liniştire şi întărire a sănătăţii.

<Doamne, întoarce la bunătate şi la rugăciune pe toţi vrăjmaşii mei. Amin.>

Câte vor mai fi, câte or să fie... oamenii vor avea de căutat adevărul. De adevăr se tem doar laşii. Mincinoşii sunt o categorie distinctă de mari laşi ce nici măcar nu au curajul să se privească în oglinda conştiinţei proprii şi nici să se raporteze la realitate. Şi tot la fel, cei răi vor fugi totdeauna de cei buni, pentru că nu suportă enorma greutate a energiei pozitive ce îi poate aduce pe calea cea bună. Ei preferă ascunzătorile, drumurile ocolite şi caută mereu punctul de lovitură. Devin puternici doar când sunt mai mulţi, singuri sunt anemici şi veşnic irascibili.

Nici eu n-am fost ferit de existenţa lor. Au fost unii despre care nimeni nu putea să creadă că vor face asta. Dar: Doamne, întoarce la bunătate şi la rugăciune pe toţi vrăjmaşii mei. Amin!

conţinutul cartii 

Trei cărţi dinspre trecut

Era o zi de martie... 5 Martie 1977... Un vânt rece, foarte rece pentru acea dată, şi direcţia din care sufla, sud-vest, spăla parcă pământul care, cu câteva ore înainte, fusese zgâlţâit de un cutremur puternic... cel mai puternic, după cum se spunea, din ultimii 30 de ani. Îmi amintesc acea zi şi mi-a fost dat ca, pe un caiet de... aritmetică să găsesc scrisă data şi două rânduri:

“Lacrima-i putere lacrima-i durere

Mîine-i mîngîiere restul e tăcere”

Aşa au fost scrise atunci, fără nici un semn de punctuaţie. Poate mâzgălite la repezeală, poate scrise meditativ... nu îmi mai amintesc, pentru că totuşi atunci aveam 9 ani şi 3 luni... iar timpul a trecut...

Am păstrat aceste rânduri în cartea mea şi o consider prima poezie. “The rest is silence” spunea Shakespeare, dar la vremea când eu am scris asta nu îmi amintesc să fi ştiut prea multe despre el. Îmi amintesc totuşi ideea că <toate se uită “mâine”> mă domina şi nu îmi dădea pace... Lacrima reprezenta, pentru mine, durerea, dar poate că o asociam cu puterea de a rezista. Sau poate numai Dumnezeu ştie ce asocieri a făcut atunci gândul meu de copil. Cert este că voi continua să păstrez în suflet aceste versuri cu toată încărcătura lor, simplă, dar totodată complexă.

Răsfoind cele trei cărţi adunate în această triadă a începutului, “Paşaport”, “Inscripţie în Anti-Teze” şi „Picătura de suflet”, se poate lesne observa numărul mare de scrieri aparţinând perioadei mele de elev. A fost o perioadă cu destule greutăţi pe plan social şi material (acel al nouălea deceniu...1982…1986), dar parcă şi una a creativităţii şi a drumului spre devenire. În acea perioadă, poate mai mult ca niciodată, jocul cuvintelor era un mod de a exista, de a continua ceea ce de fapt nu puteai să termini de spus. Prea mulţi încercau să înţeleagă şi ceea ce nu vroiai să spui. Iar eu nu tăceam şi de fapt n-am învăţat niciodată acest verb. În nici un caz nu îi ştiu, nici azi, conjugările sau timpurile... De fapt cred că mi-a scăpat întotdeauna înţelesul lui când mi se cerea să fac asta, dar îl înţelegeam mai mult decât oricine atunci când nimeni nu îmi cerea să tac.

Dar dacă eu tot nu ştiam acest magic, pentru acele vremuri, cuvânt, am împrumutat şi versurilor mele ideea. Şi ele, deşi se tot adunau în câteva caiete ce stăteau cuminţi pe raftul cu cărţi, conjugând la toate timpurile această acţiune complexă: tăcerea. Tăceau nevoind să-şi amintească ceea ce eu văzusem înspre viitor, ceea ce eu urma să trăiesc, ceea ce de fapt se întâmplase doar urmând să se întâmple. Treceam eu şi treceau ele peste praguri, dar încăpăţânarea de a rămâne necunoscute nu vroia să le părăsească şi nici să mă părăsească. Însă, de ce-ţi este frică nu scapi niciodată, spune un proverb, şi...

După 19 ani şi jumătate de la “fatidicul” moment al scrierii acelor rânduri, la îndemnul şi încurajarea, „Omului de lângă mine”, soţia mea, cu sacrificiul şi sprijinul – nu doar material – direct, al ei, strângând o parte din ceea ce am scris într-atâta timp, am ajuns să dau o formă celor trei cărţi, lansate (ultimile două) pe 21.12.06 în Sibiu (Imperium Pub) şi (toate trei) pe 27.01.07 în Bucureşti (la librăria Mihai Eminescu).

A fost o întâmplare să fie trei, aşa cum puteau fi două sau cum putea fi doar una. De fapt inversiunea cu „Paşaport” a fost conjuncturală, dată de renunţarea la o prefaţă elogioasă, hotărându-mă la o scriere proprie, în concordanţă cu ceea ce mă defineam eu la acel moment. Astfel „Paşaport” a ieşit din “calendar”, fiind finalizată la sfârşit de an. Şi, tot datorită acestei hotărâri, cele trei cărţi au devenit egale ca număr de poezii.

Aşa a fost să fie... o triadă. Poate că nici nu se putea altfel. Poate că aşa, sau doar aşa, omni-prezentul 3 (trei) din viaţa mea, din numele meu, din faptele mele, îşi arăta, nestingherit, pregnanţa. Repetând şi repetându-mă, spun că... aşa a fost să fie... Se vor întreba mulţi de ce trei şi se vor întreba alţii de ce aşa de târziu?

Dacă aş încerca un răspuns, oricum ar fi, tot nu pot garanta că este cel real, că este cel corect. Trei au fost pentru că aşa s-au potrivit pe câte o idee guvernantă, ideea titlului... iar momentul apariţiei lor... dacă totuşi prea devreme? Certă este doar aceeaşi simbioză de numere, dacă numerologia este un răspuns pentru unii: 21.12, echivalent cu 03.12... poate doar o simplă coincidenţă, un joc al întâmplării sau... cine ştie ce mai poate fi cu acel 3...

Cartea de faţă, “Triada începutului” cuprinde întocmai conţinutul celei de-a doua ediţii a celor trei cărţi. Am combinat cea de-a doua ediţie deoarece forma primei ediţii nu am putut să o folosesc, pentru a respecta originalul, deoarece nu mai există în varianta electronică, astfel că ceea ce ar fi rezultat nu era reproducerea exactă a celor trei cărţi.

Am învăţat, prin timpuri şivremuri, să nu uit nimic, şi să înţeleg că întâmplarea nu-i decăt o materializare continuă a ceea ce va urma să se constituie în viitorul sensului real. Când ştiam prea multe mă baricadam în aşteptare, de teama reacţiei sociale. Evoluţiile şi involuţiile, ascensiunile şi căderile mi-au dovedit că mai trebuie să uit un cuvânt: frica. Azi nu mai tac şi nu îmi mai este frică. Acesta sunt şi nu ştiu ce m-ar putea schimba… Şi nici cum m-ar putea schimba… Gura lumii doar pământul o astupă, spune vorba din popor. Eu însă am decis să încalc această “convenţie” proverbială şi, fără să ştiu că o sabie nu taie un cap plecat, voi fi cel care nu poate să tacă nici dincolo de moarte. Atât timp cât voi avea un adevăr de rostit, îl voi rosti până ce va fi auzit de cei care trebuie să îl audă şi va fi înţeles de toţi cei care trebuie să-l înţeleagă.

Poate că sunt prea mute cuvinte spuse înainte de citirea gândurilor transpuse în versuri... E cazul să las pe cel ce va citi să mă judece şi, în felul lui, să mă înţeleagă. Iar dacă se şi regăseşte în ceea ce am scris, în “contumacie” mă voi bucura... Până la urmă nu sunt decât transcrieri ale gândurilor celui ce nu vrea alt titlu decât “Un Simplu Om”. Şi care se simte flatat când cineva îi rosteşte versurile spunând despre autor că i-a uitat numele...

Dar dacă totuşi cineva vrea să îl reţină, semnez cu numele întreg, acelaşi cu care semnez această “Carte cu cărţi”, Daniel-Dumitru Darie, <3D>.

p.s. „Dacă tăceai, filozof rămâneai”, ... e vorba care pe mulţi îi apără de faptul că nu au ce spune. Iar alţii, ce înţelepţi se vor, adaugă lângă ideile de viaţă sănătoase că trebuie să „Fii tăcut de voieşti a trăi mult”...

Dar limitările sociale au implicaţii suficient de nocive chiar pentru cei ce impun tăcerea; „Somnul raţiunii naşte monştri” era ideea vehiculată în 1990, plină de realism, mai ales că referirea era directă la perioadele de dictatură (atât la cele nefireşti – regală şi respectiv comunistă, dar şi la cea firească - cea impusă de legile războiului). Are legătură cu tăcerea? Cum oare să se manifeste raţiunea dacă nu e cunoscută?

„Când nu tace unul, nu tac nici cei mai mulţi” – se va înţelege oare că tăcerea, în zilele noastre e mai necesar ca niciodată să dispară?