Realităţile firescului

Nu ştiu cât m-am depărtat de vechile obişnuite, dar am încă obiceiul, pentru unele fapte sau întâmplări, de a crede doar după ce văd că trăiesc timpul de după ele, când pot să fiu, cel mult, viteazul de după război.

Oamenii sunt oameni şi, spre fiecare, privind separat sau la un loc cu alţii sau doar cu un singur altcineva, îşi au toată libertatea de a face sau a nu face, de a-şi dori ori a refuza... Ceea ce a fost nou, pentru mine, a fost faptul că dincolo de liberatea de voinţă şi dincolo de dorinţă, au existat realităţi incontestabile... Şi pe lângă faptul că existenţa lor nu a putut fi condiţionată de mine, omul, mare sau mai puţin mare, voitor sau dornic, nevoitor sau potrivnic, în aceleasşi măsuri, m-a surprins şi m-am surprins prin mine însumi, că realităţile veniseră să se întâmple aşa cum vorbele spuse, în glumă, sau cum zice omul din popor, “într-o doară”, le dăduse de ştire. Şi spun toate astea acum, după ce trecut este mult timp de când aşa a fost să fie, acum când nu mai sunt uşor numărabile pe degetele mâînii, după ce mi-am avut timp să văd şi eu că mi-am fost (pre)vestitor şi nu m-am luat în seamă, în felul meu spunându-mi, adeseori, cum de am lăsat aşa ceva să fie auzit sau citit, ori că mă îmbăt cu apă rece, sau că, fără motiv, dau apă la moară îngrijorării...

Este firesc, şi înţelegem că este firesc, tot ceea ce este în firea lucrurilor, ceea ce este normal şi natural, tot ceea ce se întâmplă conform aşteptărilor... Acesta este firescul, aşa este definit şi înţeles, în firea lucrurilor. Firescul îşi poate avea asemănare cu mersul timpului, dinspre trecut spre viitor, cu apele ce curg dinspre izvor spre marea cea fără limite... Probabil este tot ceea ce se poate să se întâmple, firescul are o certitudine maximă în a deveni realitate, fiind opus probabilului care stă să vadă cum se încheie jocul incertitudilor, vis-a-vis de certitudini, ca să poată fi sau să nu poată fi, realitate. Firescul, aşa cum îl văd eu, defineşte ceea ce devine clar şi nu mai poate fi altfel, pentru că deja timpul l-a marcat în calendarul faptelor, faţă de ceea ce este probabilul, care stă şi aşteaptă deschiderea unei porţi, nici măcar nu se învredniceşte a sări un pârleaz. Dacă e să sară un prag, greu e să facă asta cu bună ştiinţă.

Când s-a întâmplat să înţeleg că mi-a luat gura pe dinainte, ori gândul prea repede s-a făcut prieten cu cuvântul, am tăcut... Eram deja cel care fusese prins în jocul fără de întoarcere al timpului, eram făptuitor, eram cel care se bucurase ori se întristase, ba chiar eram cel care trebuia să iese la liman, să îndrepte stricăciuni. Eram deja ceea ce nu fusesem, eram părtaş la tristeţile sau bucuriile celor care, printr-un firesc al faptelor, purtau şi ei o urmă a uneia şi aceleiaşi întâmplări. Când s-a întâmplat să înţeleg, totdeauna, era deja prea târziu ca să mă întreb de ce nu am crezut. Îmi dovedisem mie că nu aveam bine înţeleasă ideea de credinţă, că eram încă departe de firesc, firescul însemnând a crede.

Firesc, după cum e făcut să fie omul, este să creadă. Nefiresc este faptul că omul, opunând mintea, cu raţionamentele ei bazate pe repere şi referinţe luate după cum dau bine, sau scornite pentru a-şi dovedi însemnătatea şi a încropi principii, îşi refuză ceea ce îi este dat, refuză să mai creadă. Primordialitatea îşi are suportul în credinţă, şi dovada este tot omul, însă înainte de a se face simţită, cu prezenţa, educaţia. Copiii ne fac dovada credinţei, ei sunt cei care au manifestări naturale, ei fac sau nu fac ceva în funcţie de simţiri şi nu raţionamente. Dacă nu ar fi artificialul creat de om, copilul nu ar avea nici o manifestare care să-l pună în pericol. Şi nu doar la oameni, la copii, credinţa este elocventă, la animale urmele credinţei se pot întrezări... Până la urmă poate că ele ne arată cel mai bine ce înseamnă a nu te baza, până la obsesie, pe raţine, pe gândire, pe relaţionări care să evidenţieze ceea ce se vrea a fi evident. S-a găsit un termen, însă, prin care să nu luăm nimic în seamă, să nu vrem să înţelegem... naivitatea...

Acum, după atâtea şi atâtea întâmplări despre care făcusem vorbire, după atât timp trecut de când am învârtit pe o parte şi e alta elocvenţele, o concluzie îmi este firească şi certă: ei sunt naivi, însă au o credinţă, fie ea şi una incipientă, noi suntem însă proşti şi lipsiţi de credinţă în esenţialitatea, în plenitudinea ei. Ne-am îmbuibat cu informaţii sumare, rupe de context şi rupte din context, pentru a avea argumente solide în a contrazice şi a ne contrazice. Îngurgităm mii de articole şi păreri, dar o carte nu ne dă mâna să o citit din copertă în copertă, vrem texte uşoare, care au o brumă, o poleială de informaţie, şi dau totul “mură-n gură”, fugind de orice este profund şi care ne fac să căutăm răspunsuri propriilor noastre întrebări. Pentru majoritatea dintre noi este valabilă observaţia că ne prostim şi ne lăsăm prostiţi pe zi ce trece, dar ne culcăm pe urechea că “cine tace filozof ajunge”... Şi aşa este... mulţi ajung iubitori de întuneric, filozofi, greu fiindu-le să fie iubitori de înţelepciune, filosofi... Filosofi ajung cei care depăşesc “minimul necesar” de informaţie şi educaţie, cei care, când pun lupa pe o anumită idee, au şi oglinda în care sunt văzute deosebirile şi asemănările cu alte idei. Şi tocmai de acolo de unde s-ar crede că, datorită multei informaţii, credinţa lipseşte, fiind contrată de argumente raţionale, acolo stă cuibărită, fiindcă argumentele o susţin şi nu o contrazic, aşa cum cred cei care se îndeletnicesc cu filozofia.

Ca să pot să văd lipsa mea de credinţă, cu forma ei de lipsă de încredere în ceea ce spus întâmplător, fără uz de raţiune, au trebuit să existe realităţile. Întâmplarea, acea coincidenţă prin care preferă să rămâne Dumnezeu anonim, m-a obligat să aleg între excepţionalul meu raţionament care dăduse deja rateu, lamentabil, sau inconştienta afirmaţie, care, după definiţiile date de cei care ţin să definească tot, s-ar numi intuiţie. Mi-a fost de mare ajutor îndeletnicirea cu scrisul care nu mai lasă loc de întoarcere. Şi încă de mai mare ajutor mi-a fost cuvintele uversurilor care, aşa cum zisesem tocmai eu, nu-i al meu, nu îmi aparţine, eu fiind doar ales să îl scriu. Cu tot acest ajutor dat de Cel care nu-şi vrea altfel arătat anonimatul, cu faptul că unele din cele scrise deja nu aveau decât drum înspre viitor, fiind cu totul întocmai pre-zicerii, mi-am lăsat mintea să-şi facă treaba ei, fiindcă nu este ceva fără de trebuinţă, ba chiar de mare trebuinţă, şi sufletul, inteligenţa nevăzută a fiecărui om, inteligenţa naivă şi nativă, să dea faptelor, prin mintea care, după cum alegem, poate fi o bună ascultătoare de cel ce-i este superior, forma pe care ştie că trebuie să o dea. Mintea nu ştie ce înseamnă destin, ea crede că destinul este ceea ce poate făuri ea, doar sufletul ştie, doar el ştie să facă diferenţa între trăire şi plăcere sau suferinţă, cele pe care mintea le poate trăi. Mintea nu ştie ce înseamnă destin, dar are o plăcere deosebită în a i se opune, în a schimba drumul cel mare, cel adevărat, cu o cărare care, de obicei, se termină într-un hăţiş sau pe marginea unei prăpăstii.

Acum ştiu, pentru că acum cred, că firescul face improbabil ca cele spuse însă neîntâmplate să nu fie parte din destin şi să nu se întâmple. M-aş putea contrazice, aş putea retracta, aş putea să spun că scrisul îmi este doar o simplă creaţie, însă nu mă pot dezice de credinţă, singura formă în care aş face din firesc ceva minimal şi aş pune la lucru maşinăria raţionamentului probabilului. În cartea aceasta am adunat realităţi deja existente, însă prin versuri ştiute sau lăsate să fie ştiute înainte de a se face, aşa cum îmi place să le redefinesc, semne în calendar, amprente pe suflet, repere în minte şi motiv al nemuririi. Dar am pus în carte şi acele spuse care vor fi, negreşit, asemenea celorlalte. Nu am îndoieli, nu spun că va fi probabil aşa cum am spus, ştiu doar că ele nu s-au întâmplat fiindcă nu a venit vremea lor, că dacă şi altcineva va fi implicat, pentru acel altcineva nu a bătut încă ceasul ora de miez al zilei. Nu e nimic întâmplător, nici măcar această întârziere. Nu faptul că nu-i ştiu motivele, că nu am argumente ca să spun cât mai e până în acel moment este un motiv de îngrijorare, mă îngrijorez doar ca să nu se facă din ştiutul care va urma motiv de împotrivire a minţii. Împotrivirea ei ar face ca să fie mare grabă, dacă trece mult timp, o grabă pe care mintea nu ar mai putea controla-o, în a se întâmpla ceea ce firesc era să se întâmple.

Zarurile sunt aruncate... Nu din această clipă, nu din momentul în care, prin gând, cuvintele sau făcut vorbă sau literă transcrisă, ci de la începuturile vieţii, poate chiar de dinainte de acest început. Şi au devenit realitate anticipată, care nu are nici un fel de obligaţie, ci are doar drepturi. Dintre toate drepturile, cel mai evident este dreptul de a fi, fiindcă este dat a fi pentru ca celui implicat, celor implicaţi, după cum este cazul, să le fie, la superlativ vorbind şi cu accent pe suprem pus, bine, cu totul altfel decât a existat binele, într-o formă care nu poate fi cunoscută mai înainte de acceptarea necesităţii realităţii care face inima să tresalte... Nu mă mai tem de necunoscut, totul ştiu că e dat spre a fi bucurie.

conţinutul cartii 

Alţi paşi, alte înţelesuri

Nu ştiu dacă există, dacă cineva a găsit, a văzut, sau a mers, două drumuri care să fi fost la fel... A doua cale, alternativa, când este necesară, există, e căutată, e dorită... Însă întotdeauna există al doilea pas, un pas în continuarea unui altuia sau a altora, mai mulţi, oricât de neştiuţi, mersul spre mai departe, spe înainte, spre totdeauna... Mai totdeauna greu este, se spune, primul pas, însă nu-s mulţi care să afirme, fără echivoc, că cel de-al doilea este uşor, aşa cum se spune, ca o firească, şi necesară, îmbărbătare...

Timpul pune, câteodata, şi dărâmă, în alte dăţi, bariere. Se par că-s de netrecut, dar după ce au fost trecute, se vede că n-a fost negrul chiar atât de negru, altele par doar o simplă provocare la un salt, dar după ce s-au trecut timpuri şi vremuri, ele aceleaşi sunt, se vede că strălucirea negrului nu trebui niciodată confundată cu lumina pe care o împrăştie albul... Timpul face şi desface, timpul adună şi scade, înmulţeşte şi îmăparte, când are ce face, ca să poată să facă adunări, ori scăderi, ori înmulţiri, ori împărţiri. Dacă nimic nu i se dă pentru a nu trece degeaba, multiplică erorile, prin mărirea efectelor şi cumularea rezultatelor.

Spun, cei mai mulţi, că timpul este o măsură a duratei, şi le dau dreptate numai când mă pun, de bună voie, însă deprobă doar, pe linia lor de privire a tot ceea ce este viaţa. Obligându-mă să las la o parte multe din cele ce eu le văd a fi ale vieţii, iau în calcul şi accept timpul ca o succesiune de intervale regulate, numărabile, şi aşa înţelec accepţiunea celor care iau materialul ca unică formă de existenţă, absolută. Numai că, oricât aş încerca să mă las acolo, în barca celor cu asemenea accepţiune, nu pot să stau prea mult. Tangajul şi derivele plutirii într-o asemenea apă tulbure, mă fac să am temeri de scufundare şi înec. Şi, din această temere, mă întorc la zborul care, chiar dacă mă arată a fi cu capul în nori, îmi dă libertatea de a trăi uitând de standarde şi valori, de a avea măsuri şi definiţii în concordanţă cu altele, care nu se văd, uneori nu se simt, dar se trăiesc. Şi cine poate să spună, o viaţă trăind, că n-a simţit timpul trecând precum nisipul printre degete, ori ca un bolovan care apasă dureros...

Alţii spun ceva, eu, ca şi alţii, alţii decât cei care doar aşa înţeleg ce este timpul şi cu o asemenea înţelegere definesc viaţa, văd altfel, înţeleg altfel şi trăiesc altfel, măsurând altfel, viaţa. Şi cum am văzut că fiecare viaţă este altfel decât oricare altă viaţă, nu mi se pare deloc nefiresc să îi las fiecărei vieţi dreptul de a se lăsa măsurată cum se simte, în limitele firescului şi omenescului dat, mai bine. Măsurii ce-am găsit-o eu, mie şi altora, ştiutori sau neştiutori ai nepotrivirii dintre vârstă şi timp, cu felul ei de a se potrivi oricui, i-am aflat şi numele... Are acelaşi nume cu cel care, de la începuturi, şi totdeauna când nu s-a avut decât pe sieşi la îndemână, omul şi-a măsurat drumurile. Cu acea măsură, folosită, a putut să spună, fără să se înşele, că un drum este mai lung şi altul mai scurt. Pasul este măsura care, cred eu, că este guvernantă a vieţii. Guvernează viaţa aşa cum guvernează mersul drumului, ţinând cont de ceea ce omul nu vrea, nu ştie, nu poate să ţină cont.

Când mergi pe drum şi ajungi repede, nu ştii ce să spui, dacă a fost drumul scurt sau dacă repede ai mers. Nici ceilalţi, cei care privesc din afară, nu vor spune toţi acelaşi lucru, ba vor băga mâna în foc, pentru a fi crezuţi că drumul a fost scurt, ba vor jura că au văzut cu ochii lor cât de grăbit ai fost. Dacă cineva era în aşteptare, mai mult ca sigur va spune că a trecut mult timp. Şi, e la fel dacă drumului îi dai o măsură mare... vor spune unii că a fost lung, alţii că ai mers alene iar dacă la celălalt capăt cineva nu şi-ar fi dorit să ajungi, va spune că ai ajuns foarte repede... Fiecare are o altă părere, după cum îşi are şi îşi vrea paşii, ori îţi crede ori îţi vrea paşii. Doar tu, mergătorul de drum, ai în tine, în mersul tău, în motivul tău, adevărul...

Nici viaţa nu este deloc altfel. Viaţa nu trece, între naştere şi moarte, între copilărie şi bătrâneţe, doar ca o numărătoare de zile, de ani. Ea numără paşii, în funcţie de ei duce mai repede la final, pe cei care lenevesc în a-i face pe cei fireşti şi se grăbesc a face paşii pe care şi-i doresc, şi-i lasă tineri pe cei ce nu se tem de încă un pas, intâmplător, după cum le este dat, după cum găsesc, fără căutări, că îl au de făcut, care fac ceea ce fac fără să ţină seama de timpul care e trecut sau încă nu a trecut, care nu stau în mâna cu un calendar în care îşi tot pun semne şi îşi fac diverse socoteli. Cu pasul măsurând timpul de care ţin calculele socotitorilor, se pot şti schimbările de vremuri, oricât de schimbătoare şi imprevizibilă este vremea, se poate şti de ce unii îmbătrânesc mai repede, faţă de alţii care mai şi stau, câteodată pe loc, sau de ce unii par mereu tineri şi nu au timp să îmbătrânească.

Cât omul stă cu ochii pe ceas şi pe calendar, viaţa i se consumă într-o monotonie care-l transformă într-un robot, un robot care are o durată minimă, normală şi maximă, de utilizare, supus uzurii şi degradării fizice şi morale, un robot care ştie că va ajunge, la un moment dat, să iese din sistem, depăşit, lipsit de eficacitate şi eficienţă. Cu, sau fără impuneri, îşi lasă vieţii doar libertatea de a zburda în lanţ, un lanţ care, pe măsură ce cumulul intervalelor de timp trecute devine mai mare, este mai mic. Lanţul îl împiedică să iese din decorul limitativ, să vadă, să cunoască şi să înţeleagă şi altceva decât îşi permite şieşi, decât îşi admite a fi orizontul său. Şi nu-i vine să se desprindă de învăţul de a-şi număra bătăile propriei inimi, încercând a o sincroniza cu metronomul timpului.

Lăsând paşii să-mi fie măsură a vieţii, am uitat să fac numărători şi calcule. Nu îmi pierd timpul, pierzând din şansele de a mai face unu, doi, sau câţiva alţi paşi, mari sau mici, făcând inventare, pentru a avea o valoare a trecutului, valoare care să vrea să ceară orice, chiar respectul sau recunoaşterea a ceva, natural ori acumulat, har sau rezultat al acumulărilor de înţelesuri şi cunoaşteri. Am ales calea paşilor, am ales viaţa ca şansă a unui drum în eternitate, în nemurirea ce mi-o pot avea doar prin mine. Am ales paşii care prin esenţialitatea lor să lase urme care nu se pot şterge, fiind dovada mersului pe jos a întregului Univers pe care l-am putut cuprinde, pe care l-am putut reconstrui, fie doar şi cu mai înţelese sau neînţelese, pe moment, mai multe sau mai puţine, cu accent de frumos sau cu accent de duritate, cuvinte. Am ales drum de paşi cu amprente pe totdeauna, uneori în disonanţă cu principiile celor ce aveau principii de neclintit, când era vorba de a se cere conformarea altora la ele, ei fiind excepţiile care să fie bune de întărit regula. Şi am făcut destui paşi...

N-am fost singur, în aceast continuu mers cu paşi, niciodată, oricâţi vor fi fost cei care m-au lăsat unei realităţi a singurătăţii. Mereu cu mine, alături în ceea ce va fi, dincolo de existenţa efemeră, vor fi cei care m-au însoţit, cu gândul, cu fapta sau cu existenţa, şi pe care, voi continua să îi las aproape, spunându-le pe nume, cu sau fără adăugate cuvinte definitorii ale esenţei adevărurilor pe care nici eu, nici ei, nici nimeni altcineva, nu are dreptul şi nici nu le poate contesta. Cuvinte puţi-ne, am adăugat, dar puţinătatea lor lasă loc unui cuprinzător etcaetera până în eternitate!

Într-o continuare firească, într-un normal înspre mai departe mers, am găsit că este timpul să fac un al doilea pas în a aduna la un loc ceea ce deja exista, ceea ce era deja unora cunoscut, spre a fi, când va fi, de folos, de bucurie, ori de mângâiere, altora. Iată, acesta este pasul, aceasta este cartea cu cărţi, cea de-a doua, asemenea celei de dinaintea ei, în aceeaşi formă, formă care încearcă să redea, cât mai fidel, conţinutul a ceea ce este în cele cuprinse în ea. Sunt, la un loc, încă 343 de poezii, sunt încă 7x7x7 trăiri sau simţiri care s-au vrut, prin mine, cu sau fără voia mea, tuturor celor ce vor vrea, să fie ştiute. Şi pot fi de toate, aşa cum el, stăpân al sieşi, poate să le facă să fie...

Niciodată singuri...

Într-un fel pe care nu ştim să-l definim, trăim contemporani cu propria noastră existenţă, de care - câteodată unii, de multe ori alţii, nimeni însă niciodată - ne facem că nu ştim, ne prefacem a fi altceva decât suntem, alte repere punem la vedere şi mergem, târâş-grăpiş, pe acea cărare, spunându-ne, cu o încredere arătătoare a marii dezdejdi, că este drumul pe care ni l-am dorit şi-l tot dorim, spunându-ne mereu, ca noi înșine să ajungem să credem, că nicicum nu poate fi altfel...

Aşa se fac începuturile şi tot aşa se fac sfârşiturile, aşa se face drumul cel bun sau se face drumul cel rău, aşa se merge spre bine, aşa se merge spre rău, spun toţi cei pentru care acceptarea necondiţionată este mai de preţ decât orice credinţă. Zic şi eu, ca ei, când e vorba de începuturi şi sfârşituri, doar că nu am puterea să le dau şi mai departe dreptate și nici să le dau apă la moară. Fiindcă mai departe se deschide drumul contradictorialităţilor continue, al contradictorialităţilor fără prea multe cuvinte...

Ca să nu mai zic altceva, voi zice doar că nu-i drum acea cale, bătătorită de mai mulţi sau mai puţini, ori pe arătură, prin suișuri dar mai ales prin coborâri rapide, care n-are alt reper decât paşii care o bat, n-are alt motiv de a se crede că totuşi nu se învârte în cercuri, decât o idee lipsită de credinţă, că acela, doar prin faptul că se stă pe loc, este, în mod sigur, un drum...

Singurătatea este firescul timp al trecerii peste pragurile care definesc, în absolut şi unicitate, pe a fi sau pe a nu fi, ca om, ca realitate dinamică a existenţialităţii: naşterea şi moartea. Altfel nu s-ar putea, fiindcă acelea sunt clipe ale trecerii dintre lumi... Nici o gaură nu se închide cu două sau mai multe dopuri, puse unul lângă altul. Şi naşterea şi moartea sunt treceri prin gaura ce se deschide pentru trecerea spiritului dintr-o lume în altă lume, lumi văzute şi lumi nevăzute, lumi de taină, care, dacă altfel ar fi, nu şi-ar mai avea rosturile tainelor, n-ar fi cu nimic altceva decât cele văzute și, prin vedere, știute și cunoscute.

Viaţa, ceea ce în mod comun numim viaţă, este cea care consumă timpul dintre cele două praguri, cu micile şi fireştile ei excepţii. Altfel trebuie să fie şi este dat altfel să fie. Viaţa nu se consumă prin singurătate, fie ea impusă, autoimpusă ori cea fără de proprie voinţă, trăită. Timpul oricărei singurătăţi este timpul în care mintea, care cu greu, mai ales atunci, poate fi ţinută în frâu, care plăsmuieşte cele mai imposibile viitoare fapte, cele mai neobrăzate fantezii ori duce spre cele mai neînchipuit de mari culmi, mândria, apropiind totul de absurduri inimaginabile. Singurătatea din viaţă îl face pe omul obişnuit extrem de vulnerabil la orice, tentaţii ori primejdii, ori doar simple păreri, la efecte de vorbe ori efecte de fapte, ce caută schimbări de după voia celor ce se cred cu putere de a impune, a celor ce voiesc folosiri și folosințe.

Trecând prin viaţă, fără a fi nevoie de studii, analize şi statistici, de eşaloane şi etaloane, nu e greu să se înţeleagă, de cei care caută să înţeleagă, modul în care şi-au avut viaţa cei care au reuşit, sau cum şi-au avut viaţa cei care au eşuat lamentabil. Nici să se facă mare cercetare nu este nevoie, esenţialităţile şi realităţile spun, de la sine, totul, adevărurile se dau, fără caznă, pe față.

Fără repere totul se confundă., totul e prin sine însuşi, un mare adevăr, care nu are parte de nimic contradictoriu, nici chiar de minciuna care să-l facă a-şi pune întrebări. Ceea ce creează singurătatea este nu doar condiţiile prin care se elimină toate reperele, ci un cadru general fără repere, sau cu repere accidentale. Un cadru în care repetiţia este cea care defineşte consumul timpului, o repetiţie care aruncă în desuetul monotoniei viaţa, trăirile, sentimentele, raţionalitatea... Este chiar cumulul de care are nevoie decă-derea ca să înceapă a lucra întru deplina sa împlinire. Este chiar modul în care singur, cel care în sin-gurătate se complace, de a-şi avea săpată groapa care-l împinge în afara normalităţii.

Ca normalitate, ca obişnuinţă, ca firesc, condiţie a unui drum bun, este nesingurătatea prin însoţirea cu oameni asemenea. Excepţiile întăresc regula, dar generalizarea excepţiilor deschide poarta ieşirii din firesc, din obişnuinţă, din normalitate, din concludentul existenței. Fiindcă doar cei asemenea au repere de acelaşi fel cu cele necesare, cele dintâi care se compară între ele sunt reperele, într-un mod care scapă raționamentelor . Şi mai toţi, cei care merg împreună, ajung să le aibă la fel. Şi iarăşi se spune că există excepţii... Dar aceste excepţii sunt doar ale prezentului, viitorul eliminându-le, rar prin contopire, mai totdeauna prin fireasca despărţire a apelor. Excepţiile se numesc încăpăţânare şi, dacă este conştientizată ca fiind potrivnică oricărui ideal, de nimic nu se împiedică eliminarea ei. Însă unii chiar se încăpăţânează a fi încăpăţânaţi, considerând că prin ea îşi pot dovedi personalitatea marcantă, fără a se întreba dacă nu cumva această încăpăţânare este dovada mândriei fără margini, a egoismului ridicat la rang de ștachetă excedentară...

Privirea obiectivă, înspre ceea ce se întâmplă în juru-ne, este îndeajuns pentru a extrage, din urmarea trecutului, adevăruri prin concluzii fără echivoc. Privirea obiectivă, fără judecăţi subiective, privirea înspre fapte şi nu înspre oamenii care au fost făptuitori, fiindcă nu ridicarea de podiumuri se încearcă, poate să facă lumină, dacă cineva se îndoieşte de ceea ce vede a nu fi în lumină, văzând doar în sine şi la sine lumina ce evidențiază detaliile...

Și se vede, se vede fără prea multă bătaie de cap că unde a fost să fie singurătate, ori unde drumurile nu de unul singur au fost merse, pe parcusul lor, dar şi înspre final, a fost binele şi rodirea prezente. Că singurătăţile vor fi puse pe fugă într-un fel sau într-un alt fel, după cum fiecare şi-a avut datul său, hai să spunem, ca să fim şi pe placul celor ce subestimează şi definesc destinul doar prin faptele oamenilor, după cum fiecare a ales, nu are deloc o mare importanţă, nici că e o particularitate, nici că e o generalitate, ducând într-o matematică a abstractului ideea de general sau particular. Contează faptul că linia de demarcaţie între realizări şi nerealizări a fost pusă, totdeauna, fără dubii, de singurătate. Şi este ea, singurătatea cea care tranşează, taie în carne vie,rupe și arde, pentru că tocmai aşa este făcut omul, “să nu fie singur”... Biblia, că este sau nu este divină, sau că este izvorâtă din înţelepciunea de milenii a oamenilor, prin acest mai sus citat, spune ceea ce este firesc, ce trebuie spus, ceea ce omul îşi spune în orice început de viaţă fi-rească, ceea ce caută chiar şi cei care, în rătăcirea lor, aleg a aduce laude singurătăţii şi a se întovărăşi cu ea. Dincolo de hotar, se poate să se vadă tot spectrul de nenonociri, de vicii, materiale sau nemateriale, de absurdități ce nu au nimic în comun cu actul creației ori menirea creatorului, în care oamenii pot să cadă; dincolo de hotar îşi duc, la nesfârşit somnul, cei care se întovărăşesc cu alcoolul, cei care cad în patima desfrâielor, cei care se vând, mai ales prin sex, cei care mint de îngheaţă apele, cei care se laudă chiar şi cu minciuni, cu plăsmuiri, cei care adună chiar şi gunoaiele pe lângă ei, cei caree se autointitulează oameni de spirit, aberând. Şi tot dincolo de hotarul singurătăţii stau cei care judecă pe oricine, pentru a-şi dovedi bunele lor alegeri și bunele lor intenții...

Cum oare ar putea un om care trece printr-o clipă de descumpănire să rămână la fel ca înaintea acelei clipe, să nu se facă schimbători de fețe schimonosite? Ce fac oamenii când astfel le este viaţa?

Unii caută la semenii lor ceva ce-i poate face să se regăsească, alţii şi-l cheamă aproape pe Dumnezeu, câţiva se cheamă pe sine, pe cel intrisec, pe cel Divin, întru întovărăşire şi ajutorare. Ei nu se lasă a fi singuri... Alţii nu în ceea ce poate însemna spiritul îşi caută aproapele, îl caută în ceea ce este material, în plăceri, fie că e ea plăcere a simţurilor sau a minţii, ori efectul a ceea ce pun laolaltă spre desfătare. Ei de fapt caută să-şi omoare mintea, îmbătând-o, cu tării făcute de om, sau cu excesul de hormoni pe care îl provoacă în fel şi chip. Printre ei sunt şi cei care îşi îmbată mintea cu amăgirea că aşa îşi satisfac nevoile sau dorinţele materiale, că aşa îşi rezolvă problemele, ori, pentru a-şi da şi importanţă, prin a le rezolva pe ale altora, chiar împotriva lor, chiar făcându-se simple unelte spre folosință. Încetul cu încetul ajung a se confunda cu toate aceste otrăvuri, de nici nu mai pot conştientiza că nu mai vor, că sunt mereu potrivnici, celor care le-ar putea fi aproape, întru trecerea peste încercările vieţii. Aşa îşi merg calea cei care nu se mai pot lecui de alcool ori de droguri, cei care îşi omoară menirea prin desfrâu, nerenunţând, nici în ruptul capului la el, cei care fac din scornirile lor artă ori înţelepciune, ori chiar principialitate, voindu-şi recunoaştere, ei cei care nici măcar nu cunosc adevărata artă ori înţelepciune. Toţi însă îşi laudă cunoaşterea sau multele cunoştinţe, numite asfel după fanteziile lor înrobitoare...

Spuneam că o matematică a abstractului ne fac să spunem că unii oameni îşi au faptele şi comportamentul într-un uşor caracterizabil general, alţii într-un particular ce nu poate fi cu nimic, ori cu mai nimic, comparat. Însă chiar şi spusa noastră, la rândul ei, se încadrează în general, fiind asemenea cu a altora, sau în particular, fiind în totală contradicţie cu a altora. Aceasta este doar dovada, la fel de matematicistă, a sensului greşit în care facem clasificări, judecăţi, punctări și adnotări. Îmi permit să afirm că suntem toţi doar unicităţi, doar particularităţi. Fiecare ne avem, pe noi înşine, ca însemn al destinului, şi la noi înşine permanent ne raportăm. Este drept că facem foarte multe alegeri, fiindcă mintea este cea care, materialiceşte, ne conduce. Alegerile sunt cele care ne pot îndepărta de noi înşine, de drumul ce-l avem în destin, care se lasă pe mai târziu, înfăptuit. Însă golul înspre mai târziu trece prin suferinţe, cauza lor fiind tocmai rătăcirea de noi înşine, noi, depozitarii adevărului de care fugim când mintea mult prea mult spre alţii priveşte, uitând să ţină cont de ceea ce o face să fie cu adevărat raţională, de spiritul, care nu se face temenele efemerităţii. Pe noi înşine ne punem în genunchi, de oricâte ori îngenunchem în faţa altarelor lumii materiale, mereu în schimbare, schimbătoare în principii şi realităţi. Şi aşa ajungem să credem că suntem singuri, așa ne dorim o singurătate născătoare de vulnerabilități și închipuite neputințe deznădăjduitoare...

Nu suntem singuri... Niciodată nu suntem singuri... Chiar când nimeni nu ne este alături, omul prin care Dumnezeu lucrează, pe noi înşine, pe noi ai Sinelui, cel prin care Dumnezeu îşi arată prezenţa în noi, îl avem alături. Drumurile, toate, ni-s totdeauna împreună, altfel doar când noi alegem să ne despărţim de noi, când noi, nouă, nu ne dăm dreptul de a fi ceea ce este firesc să fim...

conţinutul cartii