De dincolo de înţelesuri

Uzul instabil al cuvintelor face necesară o convenţie, totdeauna, între partenerii de dialog asupra utilizării cuvintelor, pentru că, de multe ori, diferenţieri enorme ale sensului ideii sunt date de infime diferenţe a două cuvinte, aparent echivalente. Obiectele directe ale senzaţiilor, amintite mai sus, în măsura în care subiectul conştient ia cunoştinţă de ele prin observaţie, sunt percepţii. Acest cuvânt nu indică procesul de observaţie, ci obiectul acestei observaţii.

Deşi există un cuvânt echivalent, senzaţii, acesta are în fiziologie o anumită semnificaţie, care este mai restrânsă decât aceea a noţiunii de percepţie, şi devine cu totul nepotrivit. Un sentiment poate fi indicat foarte bine ca percepţie, dar nu poate fi indicat ca senzaţie în sens fiziologic; de sentimente se ia cunoştinţă prin aceea că ele devin o percepţie. Iar modul în care se ia cunoştinţă de gândirea personală, prin observaţie, este de aşa natură încât se poate numi percepţie şi gândirea, la prima ei apariţie în conştienţa personală.

Omul naiv îşi consideră propriile percepţii, în felul în care ele îi apar în mod direct, drept lucruri, care au o existenţă cu totul independentă de el. Când vede un pom, el crede că acesta, cu forma lui, cu culorile lui etc., s-ar afla în locul spre care şi-a îndreptat privirea. Când acelaşi om vede soarele apărând dimineaţa la orizont ca un disc, şi urmăreşte mersul acestuia, el are credinţa că toate acestea există (în sine) şi se petrec aievea, aşa cum le vede el. El ţine neclintit la această credinţă până când întâlneşte alte percepţii care le contrazic pe cele dintîi. Copilul care nu are încă nici o experienţă în privinţa distanţelor, întinde mâna după Lună şi rectifică ceea ce a considerat real la prima vedere abia după ce o a doua percepţie ajunge în contradicţie cu cea dintâi. Fiecare extindere a orizontului percepţiilor obligă la rectificarea imaginii despre lume. Acest lucru se arată atât în viaţa de toate zilele, cât şi în evoluţia spirituală a omenirii. Imaginea pe care o aveau anticii despre raportul Pământului faţă de Soare şi faţă de celelalte corpuri cereşti, a trebuit înlocuită cu altă imagine de către Copernic, fiindcă aceasta nu mai corespundea noilor percepţii, necunoscute în antichitate. Când a fost operat un orb din naştere, acesta a spus că, înainte de operaţie, îşi făcuse prin percepţiile simţului său tactil, o cu totul altă imagine despre mărimea lucrurilor. El a trebuit să-şi rectifice percepţiile tactile prin percepţii vizuale.

De unde provine faptul că tot mereu intervi-ne constrângerea la astfel de rectificări ale observaţiilor?

Printr-o simplă reflecţie, răspunsul la a-ceastă întrebare se poate afla. Când se sta la unul din capetele unei alei, la celălalt capăt, la capătul mai îndepărtat, copacii par mai mici şi mai apropiaţi unii de alţii, decât în locul de observaţie. Imaginea dată de percepţie se modifică de îndată ce se schimbă locul observaţiei. Prin urmare, această imagine, în forma în care se înfăţişează, este dependentă de o determinare, care nu depinde de obiectul observat, ci revine observatorului, aceluia care percepe. Pentru alee este absolut indiferent locul în care este poziţionat observatorul. Însă imaginea dobândită despre ea depinde în mod esenţial de acest loc. Tot aşa, Soarelui şi sistemului planetar le este indiferent faptul că oamenii le privesc tocmai de pe Pămînt. Dar imaginea percepţiei pe care o dobândesc oamenii despre poziţia şi mersul aştrilor este determinată de locul pe care ei îl ocupă în spaţiu. Această dependenţă a imaginii percepţiei umane de locul de observaţie este lucrul cel mai uşor de sesizat. Problema devine însă mai grea când omul învaţă a cunoaşte dependenţa percepţiilor de organismul trupesc şi spiritual. Fizicianul arată că în spaţiul în care se aude un sunet, au loc vibraţii ale aerului şi că şi corpul în care se caută originea sunetului execută o mişcare vibratorie. Această mişcare se percepe ca sunet, numai când ureche este sănătoasă. Fără un asemenea organ, lumea ar rămâne veşnic mută pentru om. Fiziologia arată că există oameni care nu percep nimic din minunata splendoare a culorilor din lumea înconjurătoare. Ei nu percep decât nuanţe deschise şi întunecate. Alţii sunt insensibili numai faţă de o anumită culoare, de exemplu faţă de culoarea roşie. Din imaginea lor despre lume lipseşte această nuanţă/culoare şi de aceea ea este într-adevăr alta decât aceea a celorlalţi oameni. Dependenţa dintre imaginea dată de percepţie şi locul de observaţie ar putea fi numită dependenţă matematică, iar dependenţa de constituţia organismului, dependenţă calitativă. Prin cea dintâi se determină raportul de mărime şi de reciprocă depărtare a percepţiilor, iar prin cea de a doua se determină calitatea acestor percepţii. Faptul că se vede roşie o suprafaţă roşie - această determinare calitativă - depinde de constituţia ochiului.

Prin urmare, imaginile percepţiilor sunt, la început, subiective. Cunoaşterea caracterului subiectiv al percepţiilor poate crea îndoieli în sensul că la temelia acestor percepţii ar sta ceva obiectiv. Când e ştiută că o percepţie - de pildă aceea a unei anumite culori sau a unui anumit sunet - nu este posibilă fără o anumită structurare a organismului, se poate ajunge la credinţa că, făcând abstracţie de organismul subiectiv, percepţia nu ar avea nici o existenţă, că fără actul percepţiei, al cărui obiect este, ea nu are nici un fel de existenţă. Această concepţie are un reprezentant clasic în George Berkeley, care era de părere că din momentul în care omul a devenit conştient de rolul subiectului în actul percepţiei, el nu mai poate crede într-o lume reală care să existe fără spiritul conştient. El spune: "Unele adevăruri sunt atât de aproape şi atât de vădite încât este de ajuns să ne deschidem ochii pentru a le vedea. Un astfel de adevăr socotesc că se cuprinde în cele ce urmează: toate câte aparţin cerului şi pământului, cu un cuvânt, toate corpurile care compun edificiul uriaş al lumii, nu au nici o existenţă în afara spiritului. Existenţa lor se rezumă numai la actul perceperii sau al cunoaşterii lor, prin urmare, înainte de a fi percepute de om, înainte de a exista în conştienţa omului sau a unui alt spirit creat, ele sau nu există deloc, sau există numai în conştienţa unui spirit etern". Dacă se face abstracţie de actul percepţiei, pentru această concepţie, din percepţie nu mai rămâne nimic. Nu există nici o culoare dacă nu este văzută, nu există nici un sunet dacă nu este auzit. Pe cât de puţin există culorile şi sunetele în afara actului percepţiei, tot atât de puţin există întinderea, forma şi mişcarea. Nicăieri nu se vede numai întinderea în spaţiu sau forma, ci pretutindeni acestea sunt legate de culoare sau de alte însuşiri, a căror dependenţă de subiectivitate nu poate fi pusă la îndoială. Dacă acestea din urmă dispar, odată cu percepţia, atunci la fel trebuie să se întâmple şi cu cele dintâi, care sunt legate de ele.

Faţă de cele de mai sus s-a obiectat că, deşi figurile, culorile, sunetele etc., nu au altă existenţă decât aceea din actul percepţiei, cu toate acestea trebuie să existe lucruri care au o existenţă în afara conştienţei şi cu care imaginile conştiente ale percepţiei s-ar asemăna. Acestei obiecţii, concepţia de mai sus îi opune următoarele: culoarea nu poate fi asemănătoare decât unei culori, figura unei figuri, percepţiile nu pot fi asemănătoare decât percepţiilor şi ele nu se pot asemăna cu nimic altceva. Chiar şi ceea ce se numeşte obiect nu este altceva decât un grup de percepţii, legate, într-un anumit fel, între ele. Dacă se elimină unei mese forma întinderea, culoarea etc., din ea nu mai rămâne nimic. Această părere, urmărind lucrurile în mod consecvent, duce la afirmaţia: obiectele percepţiilor nu există decât prin cel ce percepe şi numai întrucât şi atâta vreme cât sunt percepute; ele dispar odată cu percepţia, nu au nici un sens fără aceasta. Dar, în afara percepţiilor, nu se ştie şi nu se poate şti nimic despre nici un obiect.

Împotriva acestei afirmaţii nu se poate obiecta nimic, câtă vreme nu se are în vedere decât că, în general, percepţiile depind de organizarea subiectului. Dar lucrurile s-ar prezenta cu totul altfel, dacă s-ar putea arăta funcţiunea perceperii la naşterea unei percepţii. Atunci s-ar şti ce se petrece în percepţie în timpul perceperii şi s-ar putea determina totodată şi ceea ce trebuie să existe deja în ea, înainte de a o avea.

Prin aceasta, observaţia se îndreaptă de la obiectul percepţiei la subiectul acesteia. Omul nu percepe doar celelalte lucruri, ci se percepe şi sine. La început, conţinutul autopercepţiei îl constituie constatarea că este un element permanent, în comparaţie cu imaginile ce vin şi pleacă, ale percepţiilor. Percepţia eu-lui poate apărea mereu în conştienţă, în timp ce există şi alte percepţii. Adâncirea în percepţia unui obiect dat, la început, nu duce la conştientizarea doar a acestuia. La aceasta se poate adăuga apoi percepţia sinelui, fiind simultană conştientizarea către obiect cu cea asupra propriei persoane, stă faţă în faţă cu obiectul şi îl observă. Nu se vede doar pomul, ci se ştie în acelaşi timp că propria persoană e acela care îl vede. Se recunoaşte astfel că în om – observatorul - se petrece ceva în timp ce este observat pomul. Când pomul dispare din câmpul vizual, în conştienţă rămâne ceva din acest proces: o imagine a pomului. Această imagine s-a unit în decursul observaţiei cu sinea personală. Sinea s-a îmbogăţit. În conţinutul ei a pătruns un nou element, reprezentarea proprie despre pom. Niciodată omul nu ar fi în stare să vorbescă despre reprezentări, dacă nu ar fi trăit aceste reprezentări în percepţia propriului sine. Percepţiile ar veni şi ar trece, lăsate fiind să să treacă. Numai datorită faptului că este percepută şi sinea omul observă cum cu fiecare percepţie se modifică şi conţinutul acestui sine, şi omul se vede silit să pună în legătură observarea obiectului cu modificarea propriului interior şi să vorbească despre reprezentarea pe care o are.

* * *

De multe ori, călătorind pe drumurile hărţii vieţii mele, am încercat, înainte de a face asta alţii, să înţeleg eu, să desluşesc eu, cum, când şi de ce, acestea s-au întortocheat. Şi, independent sau dependent de aceste momente, dacă cineva, altcineva decât eu, şi-a pus amprenta, sau a fixat repere, pe acestă hartă.

M-am întors de multe ori în punctele de inflexiune, puncte origine ale unor traiectorii, încercând să descopăr ce forţe – centrifuge, centripete, de frecare sau datorate unor câmpuri, de natură necunoscută – au generat acele schimbări ce m-au definit, în primă instanţă, apoi redefinit. Şi, mai mereu m-am trezit în faţa unui zid de netrecut. Mult timp nu am înţeles de ce nu pot să trec şi nici măcar să văd dincolo de acel zid, acolo unde ştiam sau credeam că pot găsi răspunsurile… Cu cât încercam mai mult, cu atât mai mult mă afundam în neînţelegeri, căci nu reuşeam să înţeleg că tocmai eu generam neînţelegerile, neînţelegându-mă.

În aceasă continuă căutare, undeva, cumva, nu am fost atent la detalii şi, ca în orice luptă - căci o luptă continuă este viaţa – am rămas descoperit şi am primit câteva lovituri în plin şi chiar sub centură. Atunci am simţit şi am înţeles ceea ce înseamnă fuga pământului de sub picioare, dezechilibrul ameţitor... Atunci am reuşit să înţeleg de ce nu înţelegeam, atunci am reuşit să înţeleg că înţelesurile sunt tocmai în mine. Am auzit atunci ceasul deşteptător ce, poate obosit şi el, pentru că repetase de multe ori sunetul trezirii, scârţâia. Am reuşit, buimac să deschid ochii, să vreau să mă trezesc...

Trezindu-mă, am auzit şi sunetul ceasului deşteptător. Era ceva ce mai auzisem, ceva ce eu însumi fredonasem. Acel sunet era în mine, era o evidentă realitate! Era un sunet melodios, pe al cărui ritm spusesem cândva, demult sau cu foarte puţin timp în urmă, unele poveşti sau idei bizare pentru momentul rostirii.

Mi-am adus, cumva, aminte că, nu de ieri, de azi, mi-am pus gândurile în versuri; unele dintre ele erau cuprinse în cărţi, altele, şi nu puţine zăceau şi zac în caietele scrise în anii adolescenţei sau în „draft-urile” de pe telefonul mobil (noul meu caiet pe care scriu poeziile, din 2007 încoace). Recitindu-le mi-a fost dat să înţeleg faptul că nimic nu este întâmplare ci realitate prevăzută, prevestită, înainte de a se întâmpla: O evidentă realitate... Chiar dacă, neştiută de mulţi îmi este viaţa, acei care o ştiu şi vor a o şti, au înţeles şi înţeleg multe... Şi unii au înţeles chiar înainte de a înţelege eu... Chiar aş spune că eu am fost ultimul din seria „traducătorilor”...

Până la urmă am reuşit să desluşesc, să percep şi să pricep că răspunsurile sunt deja date şi că zarurile au fost deja aruncate şi nu doar o singură dată... Ceea ce a rămas este doar aflarea numărul punctelor înscrise pe ele, număr care poate fi oricare, de la cel mai puţin la cel mai mult...

Evident, realităţile au venit pe rând, mai devreme sau mai târziu, nu au respectat cronologia normală a vieţii, căci cel ce m-a pus să descifrez imaginile transmise s-a îngrijit doar de conţinuturi.

Din toate aceste evidenţe, evidente realităţi au conturat şi reconturat viaţa. Şirul întâmplărilor s-a derulat fără încetare, căci timpul curge. Şi curge fără să vrea să se oprească, voind a fi reper marcant.

conţinutul cartii 

Drumuri şi destine

Când un pârâu de munte, vijelios dar limpede se varsă într-unul molcom dar nicidecum curat, se vede cum apa acestuia din urmă devine mai cristalină, din ce în ce mai cristalină. Dar, depus pe fundul apei, se vede că există un strat, din ce în ce mai mic, din cele ce mai înainte nu-l lăsau să-şi arate celor ce le era necesar, că e totuşi în esenţă apă, apă a vieţii.

Curgând la vale, în albia comună, apa devine cristalină, urmele mizeriei sunt dispărute, lăsate în urmă. E un pârâu viguros şi de folos vieţuirii. Şi acest pârâu la rândul lui se varsă în râu, pe care şi el îl mai limpezeşte, râul în fluviu, fluviul în mări, de fiecare dată apa pâraielor adunate în acel loc, mai curând neştiut, face să fie mai multă curăţenie...

Nici acela vijelios şi curat, nici acela molcom, dar plin de toate cele adunate fără folosinţă, avându-şi doar curgere înainte, şi nicidecum întoarcere, spre cele nefolositoare, şi rămase prin urma vadului, nu-şi mai găsesc motiv spre altă căutare, ştiind că ar fi de ajuns ca un oarecare, ce şi-a găsit motiv să-şi bage în apă piciorul colbuit, cu sau fără de păsare, un orice, un ceva, să cadă spre a scotoci fundul văii în care şi-au găsit singure ascunziş acele mizerii ale molcomei curgeri, şi destulă, uneori prea multă tulburare s-ar face şi chiar limpezimea, care nu mai are nimic în asemănare cu ceea ce era cândva nelimpezire, se poate uşor pierde şi, iarăşi, dar mai mare, fiindcă apa a două pâraie ar avea de suferit, nelimpezire s-ar face. Amândouă îşi ştiu şi merg doar curgerea spre mai departe!

Ce-ar fi dacă toate pâraiele ar fi curate?

Sentimentele se autodefinesc prin trăiri, nu e nevoie, nici nu pot, să o fac eu, şi oricine s-ar apuca să o facă, uşor ar putea greşi, crezându-se ştiutor şi cunoscător a toate. Aidoma pârâului, pentru care curgerea va face să fie mai curat şi se va arăta în toată splendoarea cristalinului său. Distinct, şi totodată împreună cu celălalt, creează un mic flux în fluviul vieţii... Moare acest flux, murind pâraiele, doar când pătrunde în marea cea mare... Universul apelor...

Pâraiele care suntem îşi au drumul lor şi merg spre împlinirea destinului... Aceasta este esenţa unui Drum prin destin!

* * *

De multe ori viaţa are un echivalent real acolo unde, conform multora, omul nu s-ar putea regăsi. Căci omul nu vrea să se regăsească în propria-i creaţie, neacceptându-şi condiţia de creator, chiar şi dacă el acceptă ideea de Creaţie “după chip şi asemănare”. Echivalând realitatea umană cu realitatea creaţiei umane, pare uneori prea surprinzătoare asemănarea...

Oricine conduce un autovehicul ştie un lucru: motorului îi trebuie carburant pentru a funcţiona, pentru a propulsa autovehicului. Cotidianul obligă la a se face asta şi, de obicei, se face „alimentarea” mai mereu la aceeaşi staţie, cu acelaşi tip de carburant. Dar plecând la drum lung, după consumarea „plinului” necesitatea realimentării devine stringentă. Se va găsi acelaşi tip de carburant, al aceluiaşi producător, sau un altul, la un alt producător. Dacă e un nou carburant, neavând caracteristici identice, se vor sesiza unele diferenţe, pozitive sau negative, în funcţionarea motorului... Şi iarăşi, după ce se consumă carburatul, vine vremea „realimentării”. Comparativ, diferenţele, altele de astă dată, vor induce alte şi alte concluzii. Povestea se repetă sub legea hazardului pe un drum necunoscut! Şi oricât de mult se forţează „distanţa de autonomie” aceasta nu este infinită.

Existând legea hazardului, întâmplătoare în esenţă în lumea palpabilului, nimeni nu poate spune că va alimenta, totdeauna cu acelaşi tip de carburant.

Din sesizarea diferenţelor, mai tot omul evaluează. Dependent de ceea ce îşi doreşte, de raportul calitate/preţ, de performanţe, de consum, de ideile sale, mai mult sau mai puţin conservatoare.

Unii, încăpăţânându-se, aleg mereu şi mereu acelaşi carburant, chiar şi dacă realizează că motorul trage din greu, chiar dacă la o calitate slabă, preţul este din ce în ce mai mare. Motorul cedează mult mai repede, iar autovehiculul îşi iese din uz.

Tot aşa sunt unii ce preferă carburanţii de foarte bună calitate dar care sunt tot neadaptaţi motorului, care, teoretic, ar fi chiar indicaţi. Consumul mare şi arderile intense fac imposibilă o viaţă lungă motorului.

Exisă totuşi şi cei ce preferă acelaşi carburant, dar pentru că au sesizat efectul de curăţare şi revigorare a caracteristicilor motorului, din când în când, alimentează cu alt carburant, de la un alt producător.

Dar, cei mai mulţi, respectă legea hazardului. Constatări ştiinţifice au demonstrat că motoarele ce nu au fost obligate să funcţioneze doar cu un anumit tip de carburant, cele care au fost alimentate cu carburant, oriunde s-a întâmplat să fie necesar, fără a li se purta prea mult de grijă, au funcţionat bine şi foarte bine, atât cât le-au permis caracteristicile constructive. Iar probabilitatea arată că tocmai acestea au avut de-a face, pe termen lung, cu destul de puţine tipuri de carburant. Căci nici probabilitatea nu este total întâmplătoare, deşi unii aşa îşi doresc să fie. Şi, nu ar fi de uitat că şi motorul se supune legii unanime „De ceea ce îţi este frică n-ai să scapi!”.

Când obosit, cel ce conduce autovehiculul nu este atent la combustibil, poate să rămână în pană. Unii mai încearcă soluţii în extremis pentru a mai putea ajunge la destinaţie... destinaţie care vrea să fie furnizorul aceluiaşi tip de combustibil. Alţii se resemnează, aşteptând minunea... iar la alţii, se întâmplă să vină un operator de la staţia unui alt furnizor ajutându-l să plece mai departe. Şi cum ceea ce se oferă este de calitate, încrederea în ceea ce se dăruieşte devine tot mai mare şi drumul este tot mai uşor, iar timpul se scurtează...

Aceasta e mecanica, în speţă fizica... Dar oare omul n-ar fi bine să înveţe din funcţionarea propriilor creaţii?

Legile guvernante ale funcţionării motoarelor par simple şi sunt simple. Sunt legi pentru că au fost aprofundate în cercetare, dar acestea sunt în esenţă principii. Principiile au în comun cu raţionamentul uman doar faptul că se lasă descoperite şi înţelese, nu-s vreodată demonstrabile şi-s imposibil de schimbat. De aceea tot ce este principial rezistă, nu se clatină nici la cea mai mică adiere de vânt, nici la furtuni.

Omul, în cutezanţa-i fără margini, încearcă adâncimile oceanelor cu degetul, de multe ori strâns în pumn... Omul, în general, dar nu neapărat orice om, vrea, cu toată puterea raţiunii, să încalce şi să calce principiile. Dar principiile, chiar ele, vin şi îi pun oglinda în faţă. Şi oglinda principiilor, principială şi ea, îi arată cât este de hâd. Atunci de ce ne mai miră că frânghiile se cumpără pentru a deveni ştreang?

* * *

O linie la început dreaptă, lină, capătă pe parcurs mai uşoare sau mai puternice curbe, de parcă un şarpe uriaş se strecoară printre obstacolele ivite în cale. Când urcând spre necuprinsul cerului, când coborând spre negre abisuri, drumul pe care Mergătorul păşeşte pare în răstimpuri că se poticneşte. Însă dorinţa de a ajunge acolo unde trebuie să ajungă îi dă puterea de a depăşi inopinate greutăţi. Şi mai totdeauna pădurea îl străjuieşte de-o parte şi de alta şi minuni i se arată Mergătorului care vede şi crede în ele, dar ele se arata şi celui care nu vede şi nu crede. Trebuie ca acesta să aibă ochi care să vadă şi urechi care să audă.

E drumul spre Acasă... E drumul sortit lui.

Lung şi neînţeles poate fi drumul Mergătorului. El ştie că trebuie să ajungă Acasă, acolo unde e linişte, acolo unde lumina şi căldura îl aşteaptă. De aceea Mergătorul drumului nu se opreşte. El merge mereu spre luminiţa ce pâlpâie la capăt de drum, merge spre acel Acasă atât de îndelung aşteptat. E însoţit de gândurile, de faptele sale. El caută şi sfredeleşte cu privirea spre cele trecute deja, spre cele prezente, dar şi spre cele viitoare.

Prin umbre sau prin întuneric, printre copacii pădurilor din stânga ori din dreapta, ridicându-şi privirea, lumini, mai mult sau mai puţin strălucitoare, apar atrăgând, şi, de multe ori, gândul îndreaptă paşii pe cărările pădurii spre acele mult mai apropiatele lumini ce s-ar întrevede a fi capătul drumului...

Sfidându-se pe sine şi sfidând un adevăr pe care-l simte dar nu-l va afla decât Acasă, porneşte pe cărările lăturalnice drumului, fermecat de gândul, de ideea de capăt de drum şi de pajiştile luminoase ce i s-au deschis imediat ce a trecut de marginea dinspre drum a pădurii.

În plină zi, dar cel mai ades în plină noapte, luminişul se sfârşeşte în hăţişurile care-l mărginesc. Pe timp de zi, cel care s-a avântat pe scurtătură, caută să găsească ieşirea spre înainte sau alege calea întoarsă. Şi găseşte ceea ce era dat să găsească: o altă cărare ce îl scoate la acelaşi drum pe care mersese... Şi iarăşi la drum, aşa cum ar face şi dacă are puterea de a alege calea întoarsă.

Prin întuneric însă, cu o putere şi o voinţă supraomenească, de multe ori generată de frică şi temeri, alege să treacă de acele hăţişuri cu orice preţ. Târându-se sau luând în piept împletitura de rugi, ierburi, lăstărişuri şi uscături, lasând în urmă sânge şi chiar bucăţi rupte din el, caută spre a găsi o cărare, dar, ori găsind-o, ori negăsind-o, îşi continuă necesara înaintare. În cel mai bun caz reuşeste să reintre pe drum, dar la fel, deloc bine, poate să ajungă pe marginea unui hău. Dacă o geană de lumină i se arată, vede, şi nu face pasul fatal ce l-ar duce pe drumul fără întoarcere al tenebrelor din adâncuri şi abia atunci, trezit din somnul indus de cărările mirajului, întoarce spatele luminii strălucitoare de pe cealaltă parte a prăpastiei şi caută drumul de întoarcere în drumul ce-avea de mers, el, Mergătorul. Depinde doar de cât de bine trezit este, nu doar se simte, ca să ajungă mai repede şi mai uşor la drumul cel mare şi unic. Căci stele şi lumini mişcătoare apar şi tot apar, la fel de repede cum pot să şi dispară.

Când scântei de lumina apar în jur, răspândind miresme necunoscute, acestea ameţesc şi îmbată. Doar aceea lumină puternică, extrem de puternică, doar văzută de aproape, ce altfel pare ireală, abia pâlpâindă, este cea care devine reală. Atunci abia ajunge la destinaţie, Acasă... Acolo unde este iubit, acolo unde de orice fel de moarte nu se teme.

Când viaţa i se împlineşte, Mergătorul drumului poate spune lumii întregi că oricât de greu şi dureros i-a fost mersul, drumul trebuia făcut... Căci Adevărul trebuia aflat şi mărturisit. Iar despre drum, doar el poate vorbi, căci a fost răspunzător de toate alegerile, de toate rătăcirile, alergăturile şi adormirile de pe parcurs; căci nimeni nu putea alege în locul lui. Iar pentru toate el, doar el singur, îşi va lua şi plata şi răsplata. În toate cele întâmplate, el, Mergătorul pe un Drum prin Destin, ştie ce, cine şi cum l-a călăuzit, chiar şi atunci când totul părea de neschimbat...

conţinutul cartii 

Constatări spre continuitate

Oare omul este, în gândirea şi în acţiunile sale o fiinţă spirituală liberă, sau stă mereu sub constrângerile unor mari necesităţi, implacabile, care se impun asemenea unor legi pure ale naturii?

O întrebare... E una dintre puţinele întrebări care au fost examinate cu atâta agerime de spirit... Ideea liberului arbitru a găsit adepţi înfocaţi dar şi adversari înverşunaţi. Există oameni care, în patosul lor moral, declară drept spirite mărginite pe toţi aceia care pot să nege un fapt atât de evident, o realitate mult căutată, libertatea. Alţii însă văd culmea lipsei de spirit ştiinţific în a crede întreruptă valabilitatea legilor naturii în sfera acţiunii şi gândirii omeneşti. Unul şi acelaşi lucru este considerat, când cel mai de preţ bun al omenirii, când cea mai gravă iluzie. S-a recurs la rafinament pentru a se explica felul în care se pot concilia libertatea omenească cu acţiunea din natură, căreia, fără doar sau poate, şi omul îi aparţine. Similar, adversarii liberului arbitru s-au străduit să arate cum a putut lua naştere o idee atât de absurdă ca aceea a libertăţii voinţei. Faptul că aici ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai însemnate probleme ale vieţii, religiei, practicii şi ale ştiinţei, este simţit de orice om, la care trăsătura cea mai pronunţată a caracterului său nu este tocmai contrariul temeiniciei, acesta fiind unul dintre simptomele cele mai triste ale superficialităţii din gândirea contemporană...

* * *

Ceea ce-l deosebeşte pe om de toate celelalte fiinţe organice este gândirea sa raţională. A fi activ este o însuşire, pe care omul o are în comun cu toate celelalte organisme. Dar se ajunge undeva dacă, pentru a eluci-da noţiunea libertăţii, căutăm analogii pentru acţiunea omului în regnul animal. Ştiinţele naturii moderne preferă aceste analogii, căci dacă au reuşit să găsească la animale ceva asemănător comportamentului omenesc, ele cred că au atins una din cele mai importante probleme ale ştiinţei despre om. Eroarea, perceptibilă, se poate concluziona prin ceea ce spunea P. Rée: "Se explică uşor de ce mişcarea pietrei ni se pare necesară, iar despre voinţa măgarului avem impresia că nu ar fi necesară”. Cauzele care pun o piatră în mişcare sunt exterioare şi vizibile. Dar cauzele datorită cărora un măgar vrea, sunt interioare şi invizibile: între noi şi sediul manifestărilor sale se găseşte craniul măgarului... Nu vedem condiţionarea cauzală şi de aceea ni se pare că ea nu ar exista. Se spune că voinţa este cauza întoarcerii (măgarului), dar că ea însăşi este necondiţionată, că este un început absolut". Aproape nimic nu e mai uşor decât a se trece pur şi simplu cu vederea acele acţiuni ale omului în care el are o conştienţă despre motivele determinante, căci, tot Rée, explică: "între noi şi sediul manifestărilor se găseşte craniul măgarului". Că există acţiuni, - şi nu e cazul să ne mai gândim la măgar, ci trecem la om - la care, între noi şi acţiune se situează motivul devenit conştient, despre aceasta - cum putem deduce din aceste cuvinte -, Rée nu are nici o idee. Acest lucru îl adevereşte, tot prin ceea ce afirmă ceva mai târziu: "Noi nu percepem cauzele care determină voinţa noastră, de aceea avem impre-sia că ea nu ar fi determinată în mod cauzal".

* * *

"Ah, două suflete-mi sălăşluiesc în piept,

Ce vor necontenit să se dezbine;

Unul, de-o aspră poftă de dragoste umplut,

Cu ghearele'ncleştate, în lume se împlântă,

Iar celălalt vânjos, desprins de lut,

Spre plaiul 'nalţilor strămoşi se-avântă.

(Goethe, Faust I, 1112-1117)

Goethe exprimă în aceste cuvinte, o trăsătură de caracter adânc înrădăcinată în natura omenească. Omul nu este o fiinţă unitar organizată. El pretinde întotdeauna mai mult decât îi dă lumea de bunăvoie. Natura l-a înzestrat cu necesităţi; dintre acestea sunt unele a căror satisfacere e lăsată pe seama activităţii sale. Pe cât de numeroase ar fi darurile care i se împărtăşesc, tot mai numeroase vor dorinţele. Se pare că omul e născut pentru a fi mereu nemulţumit. Setea de cunoaştere nu este decât un caz particular al acestei nemulţumiri. Un pom privit de două ori va fi văzut în două ipostaze: o dată cu crengile în repaus, altă dată în mişcare. Aceaste observaţii, simple, nu mulţumesc. De ce e pomul o dată în repaus, altă dată în mişcare? Şi aşa se nasc cele mai felurite întrebări. Fiecare privire aruncată spre în natură trezeşte o sumă de întrebări. Fiecare fenomen observat ridică o problemă. Fiecare trăire devine o enigmă. Se vede cum iese dintr-un ou o pasăre asemănătoare fiinţei materne; imediat apare întrebarea: Care este motivul acestei asemănări. Se observă că la o fiinţă vie procesele de creştere şi evoluţie prezintă un anumit grad de perfecţiune: unde sunt cauzele acestui fenomen? Niciodată nu mulţumeşte ceea ce prezintă natura în faţa simţurilor. Se caută pretutindeni numita „explicaţie a fenomenelor”.

Ceea ce se căută în plus, în lucruri şi fapte, dincolo de ceea ce se vede nemijlocit în ele, scindează întreaga fiinţă în două părţi, conştientizând antiteza dintre om şi lume. Omul, faţă de lume, apare ca o fiinţă independentă. Universul ne apare în antiteză: omul şi lumea.

Acest zid, despărţitor, dintre om şi lume e ridicat de îndată ce se luminează în om conştienţa, fără însă a se ajunge vreodată la pierderea sentimentului că omul aparţine totuşi lumii, că există o legătură care îl uneşte cu ea, fiind o fiinţă în înăuntrul universului, şi nu în afara lui.

Acest sentiment produce în om străduinţa de a clădi o punte către lume. Şi, în ultimă analiză, întreaga strădanie spirituală a omenirii constă în clădirea acestei punţi. Istoria vieţii spirituale este o căutare permanentă a unităţii dintre om şi lume. Religia, arta şi ştiinţa urmă-resc în aceeaşi măsură această ţintă. Omul credincios, religios, caută în revelaţiile divine ce i se lasă descoperite de Dumnezeu, dezlegarea enigmei cosmice, pe care i-o pune eul său, nemulţumit cu lumea pură a fenomenelor. Artistul caută să imprime materiei ideile eului său, pentru a împăca cele ce trăiesc înăuntrul său cu lumea dinafară. El este, de asemenea, nemulţumit de lumea pură a fenomenelor şi caută să-i imprime acel plus pe care eul îl ascunde în sine, dincolo de aspectul material al lumii. Gânditorul cercetează legile fenomenelor şi se străduieşte să pătrundă cu gândirea rezultatul observaţiilor sale. Abia după ce se face din conţinutul lumii un conţinut al gândirii omului, abia atunci se regăseşte ansamblul de care s-a despărţit.

* * *

Prin gândire se nasc noţiuni şi idei. Nu se poate spune prin cuvinte ce este o noţiune, cuvintele pot doar să-i atragă omului atenţia că el are noţiuni. Când cineva vede un pom, gândirea sa reacţionează faţă de observaţia sa, obiectului i se adaugă un corespondent noţional, iar omul consideră obiectul şi corespondentul său conceptual ca aparţinându-şi. Când obiectul dispare din câmpul observaţiei sale, rămâne doar corespondentul conceptual. Acesta din urmă constituie noţiunea obiectului. Cu cât se extinde mai mult experienţa, cu atât mai mare devine suma noţiunilor. Dar noţiunile nu rămân niciodată izolate. Ele se reunesc în acel tot unitar, legic. Noţiunea "organism", de pildă, se leagă de alte noţiuni: "evoluţie legică", "creştere". Alte noţiuni, formate despre lucrurile particulare, se contopesc, dispar, cu totul într-o singură noţiune. Pe această cale, noţiunile particulare se asociază într-un sistem încheiat de noţiuni, în care fiecare noţiune îşi are locul ei deosebit. Din punct de vedere calitativ ideile nu sunt deosebite de noţiuni. Ele sunt noţiuni, dar noţiuni mai bogate în conţinut, mai saturate şi mai cuprinzătoare. Noţiunile şi ideile se dobândesc doar prin gândire, acestea presupun deja gândirea. De aceea nu se poate spune, pur şi simplu, şi despre noţiuni, ceea ce s-a spus despre natura de sine stătătoare şi care nu este determinată de nimic, a gândirii.

Noţiunea nu poate fi dobândită din observaţie. Acest lucru reiese şi din împrejurarea că omul în creştere îşi formează abia treptat noţiuni despre lucrurile care-l înconjoară. Noţiunile ajung să fie adăugate observaţiei.

* * *

Dacă există pretenţia ca o "ştiinţă strict obiectivă" să-şi scoată datele numai din observaţie, trebuie să existe, neapărat, în acelaşi timp, pretenţia ca ea să renunţe la orice gândire. Căci gândirea, datorită naturii sale, depăşeşte rezultatele observaţiei.

De aici, din acest punct, se poate trece de la gândire la fiinţa gânditoare. Căci această fiinţă uneşte gândirea cu observaţia. Conştienţa omenească este scena pe care se întîlnesc şi se leagă una de alta noţiunea şi observaţia. Prin aceasta legătură se caracterizează, în acelaşi timp, această conştienţă (omenească). Ea este mijlocitorul între gândire şi observaţie. Când omul observă un lucru, acesta îi apare ca o realitate dată, iar când gândeşte, el îşi apare ca fiinţă activă. El consideră obiect lucrul observat, iar pe sine însuşi, subiect gânditor. Pentru că îşi îndreaptă gândirea asupra observaţiei, are conştienţa obiectelor; pentru că îşi îndreaptă gândirea asupra sa, are conştienţa sinei sale, adică conştienţa de sine. În mod necesar, conştienţa omenească trebuie să fie în acelaşi timp conştienţă de sine, fiindcă ea este conştienţă gânditoare. Căci, atunci când gândirea îşi îndreaptă privirea asupra propriei sale activităţi, ea are ca obiect de observaţie fiinţa sa originară, deci subiectul ei.

Nu trebuie trecut însă cu vederea că omul nu se poate determina altfel, decât cu ajutorul gândirii şi tot cu ajutorul gândirii se poate opune obiectelor. De aceea, gândirea nu trebuie concepută niciodată ca o activitate pur subiectivă. Gândirea este dincolo de subiect şi obiect. Ea formează aceste două noţiuni, la fel ca pe toate celelalte. Prin urmare, când se face raportarea, unei noţiuni la un obiect, nu este îngăduit să fie văzut acest raport ca ceva pur subiectiv. Nu subiectul este acela care stabileşte raportul, ci gândirea. Subiectul nu gândeşte fiindcă este subiect, ci el îşi apare lui însuşi ca subiect fiindcă poate gândi. Activitatea pe care omul o desfăşoară ca fiinţă gânditoare nu este o activitate pur subiectivă, ci o activitate care nu este nici subiectivă, nici obiectivă, o activitate care e deasupra acestor două noţiuni. Nu este niciodată reală spusa că subiectul individual gândeşte, ci mai curând că acest subiect, el însuşi, trăieşte graţie gândirii. Gândirea este un element care îl înalţă pe om deasupra sinelui său şi îl leagă cu obiectele. Dar, în acelaşi timp, ea îl desparte de ele, prin ceea că îl opune lor, ca subiect.

Aceasta este baza naturii duble a omului: el gândeşte şi prin aceasta se cuprinde pe sine însuşi şi întreg restul lumii; dar, în acelaşi timp, cu ajutorul gândirii el trebuie să se determine faţă de restul lumii ca fiinţă individuală opusă lucrurilor.

Dar cum pătrunde în conştienţă celălalt element, care, până acum, a fost numit doar obiect de observaţie şi care se întâlneşte cu gândirea în conştienţa omenească? Pentru a găsi răspunsul la această întrebare este necesară îndepărtarea din câmpul observaţional a tot ceea ce s-a introdus în acest timp prin gândire, căci conţinutul conştienţei din fiecare clipă este străbătut mereu de noţiuni, în cel mai diferit mod.

* * *

Vremea corăbiilor cu pânze şi a galerelor a trecut de mult... Locul lor a fost luat de vapoarele motorizate... Tranziţia a fost adus în prim plan un hibrid, corabi-a care mai păstra sau nu pânzele, dar avea motor cu a-bur şi zbaturi, motor care, la acea vreme, costa poate mai mult decât corabia, o carcasă ce nu mai prezenta interes fără acel motor...

Motorul nu era însă şi înlocuitorul omului... Naufragiile trimiteau între stânci, cimitirele ad-hoc ale oceanelor, nu doar vechile corăbii, ci şi pe acestea noi. Ve-chile corăbii rămâneau acolo pentru totdeauna. Cele noi însă trebuiau deshumate... Adică începea lupta pentru recuperarea motorului. Carcasele erau rupte şi a-runcate, important era motorul...

Odată recuperat, motorul era pus pe altă carcasă, ce iarăşi cutriera lumea, uneori cu acelaşi echipaj, cu acelaşi căpitan...

conţinutul cartii