22 feb. 2016

Din dar divin

"De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată...
(din Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: Dragostea şi bunurile ei.)

Un adevăr mai mare decât un alt adevăr nu există, fiindcă el nu are legi care să-l definească în forme alternative, nuanţatoare ori nuanţate, este ori da, este ori nu, orice altceva din ceea ce poate cuprinde diferenţa dintre da şi nu, nu este adevăr. Adevărul e cu totul cuprinzător, nu este deloc diferit, la fel fiind pentru lumea materială sau lumea imaterială, nu este conjunctural, acelaşi fiind, fie că e vorba de trecutul deja ştiut, prezentul cu realităţile trăite spre a fi cunoscute mai întâi, apoi ştiute, sau viitorul cu formele lui, mai mult sau mai puţin, dinspre trecut, prin prezent, evidente.
În înţeles larg, dragostea este năzuinţa omului spre tot ce este bun şi frumos sau vrednic de dorit. Dragostea totdeauna vine dintr-o inimă pură, dintr-o conştiinţă bună şi dintr-o credinţă sinceră. În dragoste nu există frica, dragostea izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns niciodată să trăiască dragostea. Căci altfel se ajunge la dragostea cu vorba, la dragostea mult discutată din cele citite. Chiar la o astfel dragoste, lipsită de conţinut, se referea Apostolul Ioan, când spunea: „Să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.”
Alunecând mereu pe calea unor căutări fără sfârşit, dând înţelesuri vieţii după pricepere dar, mai ales după conjunctură, cu destulă uşurinţă, am ajuns să păstrăm, judecata şi înţelesul clipei, ca şi principiu guvernant. Şi, mai apoi, ne-am obligat, permanent, să răstălmăcim simţirile după bunul plac a ceea ce, zicem noi, s-a dovedit a fi, cândva, cale. Şi, mereu, mereu, i-am dat putere. Niciodată însă, fie că a fost bine, fie că a fost rău, noi, cunoscători buni ai binelui şi răului, acolo ne-am păstrat, în totala noastră înţelepciune, aşteptând ca toate să se fixeze pe acel calapod. Calapodul, modelul, era totul, forma, nici nu avea cum să conteze altceva, altceva de genul mărime ori înălţime... Pe calapod toate trebuiau să se încadreze, din calapod trebuia să se nască stindardul împlinirii şi menirii noastre...
Iar când e vorba de judecată, cine va fi găsit printre cei mai mari judecători? Cine vor fi găsiţi ca mari vorbitori despre iubire, despre fapte întru arătarea iubirii, constructori de modele care să îi arate pe cei judecaţi drept neiubitori şi potrivnici iubirii? Nu vor fi, oare, găsiţi tocmai cei care nu au făptuit nimic din iubire, cei pentru care interesul a fost înainte de toate, cei care au pus preţ iubirii lor, nicicum valoare? Nu vor fi găsiţi, oare, cei neiubitori, cei potrivnici iubirii, cei pentru care o greşeală a lor este o simplă greşeală, pe când greşeala altora este totdeauna faptă făcută cu gândire şi, astfel, trebuie certaţi şi pedepsiţi? Nu vor fi oare cei temători de adevăr şi, pentru a nu li se cunoaşte adevăratele fapte, s-au înfrăţit cu minciuna, mereu punând gunoiul sub preş? Şi nu vor fi, cumva, găsiţi acolo, la masa judecătorilor cei care nu cred că iertarea şi ajutorul sunt cele necesare îndreptării, ci pedeapsa cea mai grea, cei care văd dojana ca fiind dovadă de slăbiciune şi doare cearta, cu vorbe usturătoare şi dureroase, ca fiind cu folos?
Dragostea nu priveşte prin ochii omului, orbiţi fiind, în căutări de adevăr, de furia orgoliului, ori a mândrie, temătoare, amândouă, de simpla scânteiere a luminii ce le-ar arăta cât de puţin pot cuprinde din universalitate. Şi ura chiar, tot prin ochii omului priveşte, fiindcă ea este ţiitoare de cele ce se văd, şi de cele ce se văd se foloseşte întru răzbunări. Iar “Ura stârneşte certuri, dar dragostea acoperă toate greşelile. (Proverbe 10)...
Darurile divine, darurile care fac din om un trăitor al vieţii, sunt “credinţa, speranţa şi dragostea. Dar cea mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Corinteni 13). Faptele din dragoste, şi, mai apoi, urmările lor, sunt mereu de acelaşi fel, nicicum, nicidecum greşeli ori gândiri ale omului. E omul cel care vrea, dacă sunt văzute, de el, ori de alţii, ca bune, să se mândrească, iar de nu este aşa, să găsească motive sau chiar ţapi ispăşitori.
“Să ne iubim unii pe alţii căci dragostea vine de la Dumnezeu. Oricine iubeşte s-a născut din Dumnezeu şi îl cunoaşte pe Dumnezeu.” (1 Ioan 4)... Şi, din dragoste, se naşte şi împreunarea, împreunarea fiind parte din ceea ce naşte dragostea. Ea face ca omul să nu ajungă mereu să fie singur, motiv pe care, aşa cum se spune în creaţionism, chiar Dumnezeu l-a avut în vedere, chiar pentru acest motiv, lui Adam, celui dintâi om creat de Dumnezeu, i s-a căutat şi, fireşte, i s-a găsit, ca parte din el, cu motive bine ştiute, din conceptul de chip şi asemănare cu cel ce l-a creat, pereche întru necesara dezrobire de singurătate. Şi pe acest principiu s-a lăsat să fie legea firii, o lege în care unu există doar cât este nevoie pentru a se ajunge la doi, şi, apoi, doar prin legea vieţii se ajunge la un alt unu, efemer. Din vechime, din vremea când legea firii era mai presus de găselniţele minţii omului, de spunea că: “Unde vei muri tu, voi muri şi eu şi voi fi îngropată acolo. Orice-mi va face Domnul, numai moartea mă va despărţi de tine!” (Cartea Rut 1), ca mai apoi, într-un tot concludent, spunea, în scrierile sale, şi evanghelistul (Matei 19): “Deci nu mai sunt doi, ci unul singur! Aşadar, omul nu trebuie să despartă ceea ce Dumnezeu a adus laolaltă!"
Nu sunt mulţi cei care acceptă că o vorbire despre dragoste, în sens divin, în felul acesta, este concludentă. Sunt poate prea mulţi care nu văd dragostea, iubirea decât în felul acesta. Sunt puţini cei care iau ideile ca un tot, definitoriu fiind, până la urmă simţirea omului, în diferitele ipostaze ale vieţii. Se poate ca eu, altfel privind, să fiu şi împotriva unora, şi împotriva altora. Nu vreau nici să combat, nu vreau nici să conving. Spun doar ceea ce cred, fac vorbire despre ceea ce reprezintă convingerea mea... Însă e timpul să stăm strâmb şi să gândim drept, oricât ne-ar fi nouă plăcut să ne facem, ca mai tot timpul, colac peste calapodul drepţilor...
Mulţi se fac învăţaţi, se arată pe placul învăţăturilor, la vederea altora. Dar ei înşişi, cu tot felul lor de a fi, de a-şi avea neîngrăditul lor comportament, cu cel de alături se arată. Cu cel ce împreună îşi duce viaţa de zi cu zi, de noapte cu noapte, cu cel ce, împreună, caută a izbândi şi a se împlini. Nimic, azi, din alte forme în care un om îşi are alături un alt om, nu arată mai bine ce este omul, cum îşi are credinţa, speranţa, dragostea. Alături de cel mai de aproape de el, omul se dezbracă de caracterul învăţăturii, devine el, cel ce se ştie din trăiri, din simţiri, din gânduri. Atunci, abia atunci, nu se mai poate lăsa, de temeri sau de mândriri, presat, atunci, abia atunci, se arată la faţă sufletul. Atunci, abia atunci, se arată de este trăitor al dragostei de cel de aproape, prin ceea ce face, ce zice, ce doreşte, ce-şi doreşte. Atunci, abia atunci, azi, se vede omul pe el...
Ceea ce este firesc nu poate fi abătut, nu poate fi combătut, şi poate chiar de aceea se supun, unii, unor mari cazne pentru a demonstra că vechiul adevăr este un neadevăr, ei fiind cei vorbitori despre dragoste, fără a-i avea înţelesul ei, dându-se, prin fapte, de gol. Căci “Dragostea trebuie să fie sinceă. Urăşte ce este rău; ţine-te strâns de ce este bine.” (Romani 12:9). Ei se arată că tocmai cu sinceritatea şi binele nu se au prieteni, avându-şi în minte un bine de conjunctură, propriu. Vor uitare pentru făgăduinţele ce sunt venite din trecut, la fel de actuale ieri, azi, mâine... Aşa cum s-a spus, “Nu mă sili să te părăsesc şi să mă duc de la tine; căci unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu şi unde vei trăi tu, voi trăi şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu;" (Cartea Rut 1), aşa, cu nevinovăţie, mai mult sau mai puţin implicându-l pe Dumnezeu, se spune, se vrea...
Mărturisesc, şi prin această carte las mărturie, spre pierderea oricărei căi de tăgadă, despre înţelesurile şi faptele vieţii. Las aşa să fie mărturisite clipe, trăiri, simţiri, împliniri ale dorinţelor prin fapte. Las mărturie despre darurile primite, ele însele fiind dar divin. Şi mărturisirii iubirii, în fel omenesc, lumesc, îi las cale deschisă. Că sunt doar amintiri, ori încă realităţi, ele sunt adevăruri care sunt urme, ce nu mai pot fi efemere. Nici o ştiinţă, nici o învăţătură venind din vechime, nici un gând năzărit, nu le poate pierde. Sunt înscrise, inscriptate, cu puterea focului vieţii, aprins de trăiri, în eternitate, în nemurire. Nici o clipă a trăirilor nu are măsura prin timp. Mai degrabă timpul este cel ce se lasă pus în calendare de ele.
Nu pot nega, cum nimeni nu a negat, de nu s-a lăsat dus de efemere conjuncturi şi interese. Princ coincidenţă, acea întâmplare prin care Dumnezeu preferă să rămână anonim, am devenit semn şi însemn. Căci asta este dintotdeauna mersul vieţii: “Pune-mă ca pe un semn in inima ta, ca pe un semn pe braţul tău; iubirea este puternică precum moartea şi mânie amară precum infernul: cărbunii ei sunt cărbuni de foc; violente sunt văpaile ei.” (Solomon – Cântarea Cântărilor). Şi, drept a fost, că după treceri de timp, am socotit şi-am căutat să văd ce-i câştig, ce-i pierdere, ce-i rău ori ce e bine, de drum înainte mi-au fost ori de a fost pas bătut pe loc, sau, mai rău, întoarcere. Oricâtă socoteală aş fi vrut să fac, mereu am ajuns să îmi răspund şi să înţeleg vorbele vechi: “Cele câteva ore pe care le petrec cu tine valorează cât cele o mie de ore pe care le petrec fără tine!” (Cântarea lui Solomon 2:2,3). Şi aşa, după toate socotelile mele, după judecăţile în care eu mi-am fost caz şi subiect, mă încumet să îndemn, să spun, ceea ce e lăsat ca motiv al unei bune trăiri a vieţii: “Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul.” (Romani 13:8). Iubirea e calea contra morţii...
Până la urmă nu doar de ieri, şi nu doar de azi, eu mi-am definit, deja, multe caracteristici ale vieţii mele. Pentru a nu fi prea târziu, am cerut un paşaport, chiar prin inscripţii în anti-teze, plătind cu o picătură de suflet, fie şi către o lacrimă de soare, să mai pot face un pas pe prag spre a fi anonim mereu şi a trăi absolut concret.
Şi, cu oricare încercare, am căutat eternitatea prin dilemă, acceptând întoarceri de destine, pentru ca nu cumva să nu iau în seamă, inevitabil, revenirea, cea care mi se arăta prin punctuale constatări ale unui drum prin destin, cu evidentele realităţi, date şi venite fiind de-a-colo, de-acasă...
Pentru toate cele ce au fost, întru tot ceea ce va fi, de multe ori am trecut dincolo de praguri, mergând drumuri împreună cu multele întâmplări ce mi se arătau firesc, deloc probabil, şi, pas cu pas, să trec mai departe, oricum, ca să pot lăsa, în urma mea, cunoscute, corolarele întâmplării ce mi-a îmbogăţit trăirea clipelor, ori mi-au redat puterea de a înţelege că orice dar din dar înseamnă naştere, renaştere, readucere la viaţă, speranţă, bucurie, esenţialitate, realitate, dorinţă, regăsire, îndârjire, credinţă...

23 dec. 2015

Trăitori prin întâmplări

Dacă, în vreun anumit fel, cineva, ar fi atât de norocos încât să arate că întâmplarea nu există, ea este doar un mod neputincios al omului de a accepta ceea ce nu poate stăpâmi, m-aş încumeta să îi dau dreptate. Şi aş face-o fără nici o reţinere, pentru că acela care va avea puterea de a aduce toate argunetele care să suţină ideea, desfiinţând-o pe cea care o acceptăm în acest moment, este cu adevărat acela care poate să stăpâneacă totul, toate informaţiile trecutului, prezentului şi viitorului, fie el doar apropiat, adică acela care poate să fie peste tot, oricând, oriunde... adică totul să-i fie ştiut. Am să o fac, pentru că acum afirm şi susţin că sunt un închinător al Aceluia care poate să fie peste tot, oricând, să le ştie pe toate. Afirm astfel existenţa posibilului, şi o spun, nu prin vorbele mele ci prin ale aceluia care, realist fiind, a conchis, simplu şi direct, că “Întâmplarea este acea coincidenţă prin care Dumnezeu preferă să rămână anonim”! Afirm, am spus deja că afirm, completez cu, pecetea care pune accentul firesc: şi susţin!
Nu încerc o definire a întâmplării, sub nici o formă. Îmi este cel mai aproape ca înţeles, pornind de la rigorile ştiinţei, definirea ei prin probabilităţi sau, cu mai deplin înţeles, prin principiul de incertitudine. Sau chiar, pentru a înţelege, pe cât se poate, şi ceea ce este, deloc uşor, sau chiar imposibil, de înţeles, cu amândouă deodată. O întâmplare, ţinând cont de condiţii relevante şi certe, are o anume probabilitate, adăugând condiţii, ori mai mult ori mai puţin revelevante, însă incerte, o altă probabilitate de a fi realitate, mai mică, mai mare, sau aceeaşi cu cea a condiţiilor certe. Rămâne însă, cu toate acestea, cu toate posibilele calcule, într-o nedeterminare absolută, după principii materialiste şi într-una relativă după alte principii, filosofice sau pur spirituale. Chiar şi ştiinţa accentuează ideea că întâmplarea este guvernată de alte legi, şi, aş spune eu, este modul în care Dumnezeu conduce lumea spre ceea ce trebuie, grăbind-o spre înfăptuiri când minţile le vor împiedicate, sau oprindu-le, când minţile oamenilor vor să arate că absurdul este mai principial decât normalul. Imperceptibilitatea ideii, uneori, este dată de faptul că noi nu privim înspre fapte ci doar înspre făptaşi, considerând firescul ori nefirescul după câtă putere de acceptare a întâmplării avem, la urma-urmelor, după câtă credinţă sau necredinţă avem.
O întâmplare nu este deloc întâmplătoare, ea este necesitate ce trebuie împlinită şi împlinire ce nu poate fi, în nici un fel, oprită... zic eu de mai mult timp încoace... Şi asta zic fiindcă din câte am văzut, la alţii când am avut vreme să stau să văd, la mine, când a fost vremea să-mi fie mie a trăi întâmplător, la întâmplare sau o oarecare întâmplare, ori auzit din cele povestite de alţii, “dacă” îşi avea mereu loc, “dacă” era cel care punea faţă în faţă dorinţa, planul sau constatarea de pe urmă, cu realităţile care n-au avut împotrivire, oricât dorinţa ori planurile erau căutătoare de alte drumuri, de alte căi, înspre alte orizonturi şi spre alte direcţii. Întâmplările, cele care au fost condam-nate, ori lăudate, de tot timpul prezentul “dacă”, lăsaseră urme definitive, fie că în minte, fie că în conştiinţă, fie, după legea firii, pe suflet.
Nu sunt cel dintâi, şi nici printre cei puţini, care aduc aproape întâmplarea cu necesitatea. Nu am ştiinţă despre toţi cei care au făcut această legătură, ca să-mi arăt, prin părerea lor, adevărul părerii mele. Iar părerea mea este, deja subscrisă unei idei manifestate pe la început, că întâmplarea nu este decât firescul ce intervine pentru a satisface necesitatea, însă într-un mod pe care noi, gânditori în limitele materialismului, nu-l luăm în seamă, nu-i dăm valoare, ba chiar îi atribuim efecte contrarii, ori apare din senin, din necunoscutul nostru, pentru a nu risipi misterul coincidenţelor. Noi spunem că suntem ştiutori ai necesităţilor, dar nu luăm în calcul latura pur, eminamente pur, egoistă. Vorbind de necesităţi, referire facem la noi şi doar la noi, cu extensia prin noi, la ceea ce considerăm a fi aproape de noi. Încredinţaţi de gândirea noastră că este corect aşa, n-avem nici măcar o picătură de credinţă, limitând aproapele până la o limită generalizată, dar nu generală, de legi şi concepte care se lasă înţelese dipă bun plac, ele fiind în esenţă foarte corecte, însă nu trasează directive, nu impun obligaţii... Şi chiar dacă ar fi să aibă a impune obligaţii, încercările de eludare n-ar fi deloc puţine.
Oameni fiind, trăitori în aceeaşi lume fiind, a-proapele ne este – şi prin întâmplările cu apariţii din senin se face şi dovada – oricare dintre cei, într-o formă sau alta, ne sunt asemenea. După legi care ne scapă, prin complexitatea extremă a lor, forma de asemănare se poate reduce la o singură persoană sau se poate extinde la întreaga o-menire. Prin această formă pulsatorie a asemănării, pulsatorie este şi adevărata necesitate, ea fiind limitată la o singură persoană, în sens mi-nimal şi se întinde până la necesitatea omenirii în generaţie prezentă şi viitoare. Dacă pare ca ab-surdă întinderea atât de mare, e timpul să privim dincolo de interesele vieţii de zi cu zi... Din lumea ştiinţei, o descoperire care şi-a dovedit mai târziu necesitatea şi utilitatea, este elocventă: radioactivitatea uraniului, descoperire datorată întâmplării de a fi puse, în acelaşi sertar, cutia cu plăci fotografice şi o bucată de minereu de uraniu. Nu i se poate găsi motivaţie faptei, nici neglijenţa nici excesul de zel, nici încercarea, căutarea, cercetarea. Prin întâmplare ceva sensibil a ajuns să fie pus alături de altceva, asftel ca, ceea ce era sensibil să arate ceva despre acel altceva. Omenirea avea, pentru viitar, această necesitate....
Nu, în nici un fel omul, n-a ştiut ce face, n-a gândit şi nu a prevăzut ceea ce se va întâmpla. Omul a constatat şi constatând n-a putut să nu fie convins de ajutorul pe care, cineva, necunscut, invizibil şi a mai multe ştiutor, i l-a dat. Perfect adevărat că acest ajutor prin faptă de om, prin mână de om a venit, dar, nu de ieri, nu de azi, se spune că însuşi Dumnezeu prin om îşi desăvârşeşte lucrarea...
Din vremea în care nu ştiam că oamenii pot fi blamaţi pentru rodul gândurilor lor, când credeam că toţi oamenii iau de la cei dinaintea lor ideile, pentru a le pune în oglinda actualităţii, din adolescenţă, ştiam ce zisese un gânditor, trăitor nu de mult... “ceea ce se afirmă ca necesar se compune în întregime din întâmplător şi că pretins întâmplătorul nu este decât forma sub care se ascunde necesitatea”, iar gânditorul era, azi blamatul, Engels. Chiar şi Darwin, cel potrivnic ideii de lucrare a lui Dumnezeu, spunea că ne-esitatea şi întâmplarea pot trece din una în alta, că ele coexistă şi nu se manifestă niciodată în stare pură... Azi, când ştiu că i-am împărţit pe gânditori în materialişti şi nematerialişti, împărţire pe care şi eu o fac, privind spre cei ce îmi sunt contemporani în vieţuire, convinşi materialişti, mă întreb de nu cumva vor fi schimbat motivaţiile vechii împărţiri, din teama ca cei pe care i-au avut ca stindard să nu fie cei care îi arată cu degetul ca fiind fără de principii, fără un Dumnezeu, ei fiindu-şi izvor de principii şi propriul Dumnezeu. Întâmplarea face ca şi printre ceilalţi să fie oameni asemnea, care se bat cu pumnul în piept vorbind de ceilalţi, însă o rup la fugă, dacă despre ei trebuie să spună ceva. Aşa că azi, deşi de idealuri nu am uitat, însă cu idealismul nu mai cochetez, stau şi mă întreb... Ce mai este lumea în care trăim?
Atât de prezentă este întâmplarea în viaţa omului, că s-a ajuns ca omul să nu mai vrea să o ia în seamă decât prin ceea ce iese normalul modului în care el îşi vede gândirea. Este atât de prezentă, încât omul şi-a asumat-o ca mod al gândirii sale, prim mecanismele mândriei, cele care îl aduc în pragul orbirii, cele care îl fac simplu vieţuitor. Trezirea la realitate îl cutremură şi greu vrea să accepte... să accepte că fără întâmplare gândul era timp pierdut... să accepte că sinura soluţie bună i-a dat-o întâmplarea, cea care l-a urcat pe creasta valului, lăsându-l să vadă orizontul, să-şi facă de lucru cu ceea ce vede, dar, mare fiind, valul l-a dus acolo unde avea să găsească ceea ce avea nevoie...
Când depăşim clipa de furie oarbă pe noi, când renunţăm a mai fi furioşi, a ne urî, când acceptăm că n-avem cu ce ne lăuda, în afara faptului că existăm, ne ies în cale înţelesurile. Aşa reuşim să ştim că şi faptul că avem acel puţin cu care ne lăudăm, tot întâmplării îl datorăm, că întâmplător s-a acceptat că vom exista, că întâmplător s-a început drumul nostru spre existenţă, că întâmplător am ajuns în lume într-un moment şi într-un loc în care era necesar să ajungem, că întâmplările ne-au pus în cale alegeri, că tot ele ne-au scos în cale oa-meni care să ne dea dreptul de a ne manifesta, sau cu care a ne putea manifesta, a face rău sau bine, a ne facem rău sau bine. Întâmplarea, întâmplările au fost şcoala vieţii, în care am absolvit clasă cu clasă, am rămas sau nu am rămas niciodată repetenţi, sau am tot fost repetenţi şi, într-un anumit moment a venit clipa în care să renunţăm la repetenţie, învăţând... Şi tot întâmplările ne-au premiat sau ne-au pedepsit, ori din întâmplare am fost premiaţi sau pedepsiţi. Rostul premiilor sau pedepselor, meritate sau nemeritate, doar întâmplarea l-a ştiut, noi, mai târziu, sau poate foarte târziu, l-am înţeles... Întâmplarea este necesitatea noastră de a învăţa, necesitatea de a termina o şcoală, mai mare decât orice şcoală lumească....
Trăim întâmplător şi trăim întâmplări, una după alta. Uneori se repetă, alteori sunt mai bogate sau mai sărace, şi asta doar după cum noi le privim. Ele sunt mereu prezente şi noi mereu prezenţi în ele. Ne ridicăm şi ne coborâm... ne ridicăm lăsându-le să fie, înţelegându-le, ne coborâm când ne facem potrivnici lor. Trăim prezentul prin corolarul întâmplărilor care ne-au dus paşii aici. Noi am avut meritul sau nemeritul de a le face să lăsa să fie sau să nu fie ale noastre.
Toţi, mai toţi, sau aproape toţi, când este să vorbească despre întâmplări zic ce zic despre ale lor şi apoi fac mormane de poveşti despre ale altora. Bine este, într-un fel şi aşa, că este pavat drumul înspre cei care au ceva de aflat ori de învăţat. Se poate însă ca pavajul să fie cu intenţii bune, dar să fie înspre iad, fiindcă, tot prea des, judecata celor trăitori de întâmplări, vine să tragă conluzii. Ştiu multe despre oameni, ştiu multe poveşti ale oamenilor şi poveşti ale oamenilor despre oameni, se prea poate chiar să le fi înţeles, dar nu eu le-am trăit, şi astfel ce pot să spun, dacă despre acele poveşti vorbesc, decât ce mă duce mintea. Nici eu, aici, prin cuvinte rânduite cu înţeles direct, despre întâmplări din viaţa mea nu am vorbit. Nu era locul acestor poveşti, şi nici nu am vrut aceste poveşti să le scriu. Am lăsat versul să vorbească despre întâmplări şi urmările lor, mai ales despre urmări, şi despre ceea ce este viaţa: corolar de întâmplări, care, înainte de a fi un tot, se regăsesc în nenumărate alte corolare, suficient de multe ca să vină tentaţia numărării...

20 oct. 2015

Cale de departe, înspre mai departe

Avem trecut, avem prezent, prin clipa în care totul se rezuma la un acum plecat înspre trecut, şi va urma să avem viitor. Mereu avem însă lipsă de ceva, iar acel ceva nu îl putem, indiferent de ceea ce facem, indiferent ce căi căutăm, avea. Acel ceva este parte din noi, dar care nu poate fi azi, acum, înfăptuit, Acel ceva nu este o simplă faptă, aşa cum ar fi un simplu lucru, acel ceva e ceva care mereu, tot mereu, se face, prin trecerea prin prezent înspre trecut. Mereu depinde de ceva, de ceea ce se întâmplă imediat, în trecerea, prin întâmplarea imediată înspre următorul imediat, continuând înspre eternitate. Ne lipseşte, totdeauna prezentul următoarei clipe, viitorul...
Azi, mai mult poate, ca niciodată, trăim una din cele mai mari paradigme: fugim, cu viteze cât se poate de mari înspre viitor şi fugim, cu aceeaşi sau chiar mai mare repeziciune, după aflarea, ştiinţa sau cunoaşterea adevărului. Marea fugă ne fură de simţiri, ne pune trăirile la colţ şi, pentru a suplini pierderea, întru a nu decade în mândria noastră de proprii stăpânitori, ne îndatorăm, în contul veşniciei, mersului involutiv. Azi ştim mai multe dar cunoaştem tot mai puţine, iar înţelesurile, aproape cu totul, ne scapă. Azi căutăm tot mai multe și în căutarea noastră reinventăm roata prin teoretizări ce au iz de reduceri la absurd. Căutăm explicaţii, nu ne mai putem explica nimic, dar avem pe buze scuza că nu avem timp de a mai căuta explicaţii. N-avem timp să înţelegem de ce ne naştem, de ce trăim, de ce vrem, prin copii, în această lume să lăsăm o urmă, sau nici măcar nu mai vrem să gândim că această idee este paravanul sub care se ascunde chiar motivul nașterii, menirea noastră... Nu avem timp să mai înţelegem noi, aşteptăm de la alţii explicaţii, de ce unele sunt într-un fel, altele în alt fel. Nu mai avem timp nici să înţelegem că lângă noi sunt oameni care îşi fac timp să înţeleagă, care ne pot explica, care ne pot arăta calea prin care chiar noi putem înțelege și ne putem explica... ei sunt deja etichetaţi şi, de multe ori blamaţi, fiind prea aproape ca să înţelegem că că ei pot înţelege...
Totul este legat de un firesc, un drum nevăzut, însă asemenea cu unul pe care îl mergem, un drum ce are nume simplu, viaţa. Ştim de unde venim, ştim unde am ajuns, alţii, fără ca noi să le spunem, nu au de unde să ştie de cât de departe sau de aproape venim, cât de departe este departele sau cât de aproape este aproapele... Prin viaţă este la fel; este la fel... doar dacă vrem să înţelegem. Numai noi ştim care au fost realităţile vieţii noastre, numai noi putem să întregim corolarul care ne defineşte în faţa oricui și, mai înainte de toate, în fața noastră. Numai noi, noi putem şti întregul, fiindcă oricare alţii nu pot să vadă decât fapte şi urmări, zbaterile şi tot ceea ce e în minte şi în suflet, sunt transparente numai în măsura în care le putem asocia cuvinte care să le cuprindă într-o măsură cât mai apropiată de ceea ce înseamnă totul. Ceea ce am fost rămâne, oricum, o etichetă pe care o pun alţii, dinamică şi mereu cu amprenta celorlalţi, fixată de reperele ce și le au ceilalți. Cu adevărat numai noi ştim şi ce am fost, şi cine suntem, şi de unde am plecat, şi cum ne este mersul, şi încotro am vrut să mergem, şi încotro, după atâta deja mers, vrem să mergem, spre a ne găsi locul în care ne putem opri spre a face pasul definitiv.
De unde venim şi cât de departe venim, azi sunt doar întrebări pe care puţini le mai pun şi puţini şi le mai pun. Este greu, este chiar imposibil - nu e deloc greşit a se spune – ca mulți să-și pună măcar una din întrebări, trăind într-o lume prinsă în corzile materialismului, dacă nu are curajulul nebunesc şi puterea drăcească de a-l nega. Este greu a privi altfe depărtarea decât că ea măsoară, în realităţi sau raportată la un timp relativ, şi relativ nu prin simţire, ci prin comparaţie cu ceea ce realul, materialul fiind tot ceea ce, azi, pune la dispoziţie sau omul şi-l permite. Şi toată nerăbdarea de care dăm dovadă pe ceea ce materialul ni-l pune la dispoziţie se bazează. De mirare este faptul că încă nu s-a ajuns la dorinţe de a exista metode de grăbire a zămislirii unui copil. Mă gândesc uneori că, fără a se recunoaşte, materialul, în această “cauză”, se ştie învins, cu mâinile legate iar omul încă ocolește subiectul din lașitatea de a recunoaște că este prizonierul absurdului...
Ne grăbim, ne grăbim firesc, cu tot irealismul grabei, dar tot mai mult ne grăbim înspre nefiresc. Graba strică toată treaba, cea mai mare dintre ele fiind viaţa... Şi ne tot grăbim, ne tot grăbim şi uităm încotro ne grăbim, şi graba ne face să trecem pe lângă detalii fără să ne mai pese, trecem de ele uitând să înţelegem ceva din ele. Din grabă nu mai învăţăm decât, eventual, din cele scrise, mai degrabă din cele la repezeală rupte din ăntreg, nu mai învăţăm din greşelile altora dar, şi mai absurd, nici dintr-ale noastre. Nici lenea, nici prostia, nu sunt adevăratele motive ale lipsurilor din ale ştiutelor, ci această mare, nebunească, neomenească grabă!
Grăbiţi fiind, am devenit nişte rătăciţi şi persistăm în a rătăci. Graba e efectul fricii pe care o trăim şi insistent vrem să o o trăim, ca prin ea, prin modul în care ne face să ne manifestăm, să dovedim preocuparea pentru viaţa de zi cu zi, interesul pentru bunul mers a toate. Frica, frica de moarte, fie ea de cum ar fi să fie, firească sau doar urmare a unor mofturi sau năravuri, e omniprezentă. Vinovaţi suntem noi, oricât am căuta altceva... Spunem că vinovată e viaţa, spunem că vinovată e societatea, spunem despre faptele altora că ne fac să trăim cu frică, dar trebuie să privim înspre noi. Să privim spre noi şi să ne reamintim cine am fost, cine suntem, ce am fost, ce suntem, de unde venim, unde am ajuns, de cât de departe venim şi ce înseamnă aproape...
Îşi au rostul lor vorbele vechi, dar nici de ele să ţinem seama, graba nu ne lasă. Însă grăbiţi suntem să uităm de unde am plecat, grăbiţi suntem să ştergem orice urmă din trecut. Ne este frică de trecut din acelaşi motiv: pentru a nu recunoaşte că, sub sabia grabei, o sabie mai ameninţătoare decât sabia lui Damocles, ne-am prins în hora unor fapte ce numai mintea de pe urmă a vrut să le înţeleagă. Şi ne mai este frică de trecut pentru că, din grabă, nu ne permitem răgazul de a ne reaminti şi, dacă ar fi nevoie, povesti altcuiva care, ca şi noi, grăbit fiind, nu-şi face timp nici să asculte, nici să înţeleagă. Ne mândrim, uneori, că am putut să luăm omul aşa cum este (un mod extraordinar de bun) dar nu ne mai trebuie să înţelegem că aşa ne-am aventurat pe calea primejdiei care stă la pândă, pentru că nu am înţeles niciodată de ce este aşa cum este. Am preferat să ne aratăm tuturor, inclusiv nouă înşine, că suntem oameni slabi, fără puterea de a ne asuma eventuale şocuri, conflicte cu principiile noastre, considerând că aşa am ajuns la nivelul în care nu avem prejudecăţi şi nu emitem judecăţi, însă adevărul e că nu suntem deloc liberi, că judecarea omului nu este ceva ce lipseşte cu desăvârşire. Fiindcă fără a judeca faptele, nimic nu se face înţeles, şi nimic nu este acceptat. Se judecă în mod tacit, se pune o etichetă, chiar inconştient pe om, al prezentului sau al trecutului, cu precădere, şi, în grabă, se vrea a se merge mai departe, înspre un mai departe văzut tot mai departe!
Dacă am vrea să stăm, la nevoie, pentru a judeca dtept, chiar și strâmb, am căuta să ştim, când tot căutăm drumurile mersului, cât de departe se vine în acest prezent, cât şi cât de greu a fost drumul vieții, din trecutul pierdut amintirii, înspre acest actual, momentan, prezent, câţi paşi au fost făcuţi şi cum au fost făcuţi, dar mai ales de ce au fost atâţia şi aşa făcuţi. Pentru asta însă trebuie să nu fim cei care oligăm pe alţii, ori chiar pe noi, să se dezică de ceva... Şi vom găsi că puţini vin de aproape, chiar dacă nu foarte mulţi vin de prea departe şi foarte departe. Vom găsi paşi vruţi şi paşi nevruţi, paşi mânaţi de firesc, ori de dorinţă, sau împinşi de la spate, paşi opriţi, ori de alţii împiedicaţi. Vom găsi departele în realităţi, ori în înţelesuri, iar acolo unde nu putem cuprinde nici cu gândul, îl vom găsi în ceea ce face să se spună că cineva, acel care are acolo departele, este cu ceva mai mult decât ceea ce deja e mult. Nu îmi vine să fac referire la aproape, fiindcă aproapele se arată, repede, singur, dă destule motive a fi steag fluturat prin idei fără sens.
După cum bate vântul se mişcă frunzele, nu însă la fel şi copacii... Frunzele, se ştie destul de bine, stau agăţate, nu au rădăcini. Dinspre departe, ca timp, vin copacii, nu frunzele care sunt, mai totdeauna, reprezentatele efemerităţii, ale aproapelui. Înţelegând rostul copacilor, se poate să existe şi înţelegerea acceptării necondiţionate a frunzelor de a nu avea puterea de a sta neclintite, când vânturile le biciuiesc. Multe sunt şi faptele omului care se pun și stau la dispoziţia efemerităţii... Dacă rădăcinile nu au fost lăsate la o parte, se clatină coroana, se clatină copacul, dar nu se mişcă din loc, nu se apleacă, nu face plecăciuni şi închinăciuni unei realităţi trecăoare. Oamenii s-au dedat la năravul de a-şi tăia rădăcinile, de a se dezice de ele, dar nu au luat aminte la mai multa repeziciune cu care se ivesc, din senin, furtuni. Acela care-şi neagă rădăcinile, trecutul său şi al neamului său, ajunge să fie îngenuncheat şi folosit de către oricine, ba chiar el, neavând pe ce se sprijini, zice că-şi găseşte sprijin în ceea ce este, ajungând să pună preţ pe ceea ce este el, sau parte din el, vânzându-se, dându-se drept obiect de folosință celor care doar de folosirea lui, asemenea oricărui obiect, au nevoie. Chiar şi cei care vin de foarte departe – deşi rar se întâmplă – de nu îşi ţin tolba trecutului legată, întru totul ca cei care n-au învăţat rostul memoriei, ajung.
Vom avea viitor, dar viitorul nu este, în nici un fel rupt de trecut. Previzibil este viitorul, dacă trecutul nu este, din mândrie, aruncat la gunoi, însă cu totul imprevizibil este pentru cei care îşi neagă faptele, ba chiar ajung la negarea numelui, pentru cei ce se cred nou veniți în universul în care îl percep a fi de-o seamă cu ei, în universul pe care îl vor mărginit și fără perspective sau planuri.
Ca să nu mai fie multă bătaie de cap cu ale unora căutări despre mine, am ales să las, pentru un uşor înţeles, spus, aşa cum mi-a fost mie dat să spun, atunci când faptele erau fapte, ori mai târziu, când ele îşi căutau un loc înspre adormire, sau când mi se făceau oglindă, pentru a-mi avea înţelesuri, câte ceva, relevant mie, din viaţa mea. De-aceea am readus poezii ale trecutului şi pus alături de cele ale prezentui. Clipei de faţă nu-i pot cere să arate elocvenţe, clipa de faţă este un reper, faţă de ea, cei ce vor a înţelege, vor puncta aproapele sau departele meu, sau poate chiar îmi vor înţelege motivaţia pentru care spun, din când în când, poveşti despre acasă, acel acasă de nicăieri aici, ori de ce câteodată zic de întâmplările care îşi au trecut, venind dinspre viitor, dorindu-se făptuite. Eu unul nu am cum să fug de realitatea mea, şi, oricât de departe îmi este să simt departele drumului meu, ştiu că, e firesc să merg mai departe, oricum...