22 feb. 2016

Din dar divin

"De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată...
(din Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel: Dragostea şi bunurile ei.)

Un adevăr mai mare decât un alt adevăr nu există, fiindcă el nu are legi care să-l definească în forme alternative, nuanţatoare ori nuanţate, este ori da, este ori nu, orice altceva din ceea ce poate cuprinde diferenţa dintre da şi nu, nu este adevăr. Adevărul e cu totul cuprinzător, nu este deloc diferit, la fel fiind pentru lumea materială sau lumea imaterială, nu este conjunctural, acelaşi fiind, fie că e vorba de trecutul deja ştiut, prezentul cu realităţile trăite spre a fi cunoscute mai întâi, apoi ştiute, sau viitorul cu formele lui, mai mult sau mai puţin, dinspre trecut, prin prezent, evidente.
În înţeles larg, dragostea este năzuinţa omului spre tot ce este bun şi frumos sau vrednic de dorit. Dragostea totdeauna vine dintr-o inimă pură, dintr-o conştiinţă bună şi dintr-o credinţă sinceră. În dragoste nu există frica, dragostea izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns niciodată să trăiască dragostea. Căci altfel se ajunge la dragostea cu vorba, la dragostea mult discutată din cele citite. Chiar la o astfel dragoste, lipsită de conţinut, se referea Apostolul Ioan, când spunea: „Să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul.”
Alunecând mereu pe calea unor căutări fără sfârşit, dând înţelesuri vieţii după pricepere dar, mai ales după conjunctură, cu destulă uşurinţă, am ajuns să păstrăm, judecata şi înţelesul clipei, ca şi principiu guvernant. Şi, mai apoi, ne-am obligat, permanent, să răstălmăcim simţirile după bunul plac a ceea ce, zicem noi, s-a dovedit a fi, cândva, cale. Şi, mereu, mereu, i-am dat putere. Niciodată însă, fie că a fost bine, fie că a fost rău, noi, cunoscători buni ai binelui şi răului, acolo ne-am păstrat, în totala noastră înţelepciune, aşteptând ca toate să se fixeze pe acel calapod. Calapodul, modelul, era totul, forma, nici nu avea cum să conteze altceva, altceva de genul mărime ori înălţime... Pe calapod toate trebuiau să se încadreze, din calapod trebuia să se nască stindardul împlinirii şi menirii noastre...
Iar când e vorba de judecată, cine va fi găsit printre cei mai mari judecători? Cine vor fi găsiţi ca mari vorbitori despre iubire, despre fapte întru arătarea iubirii, constructori de modele care să îi arate pe cei judecaţi drept neiubitori şi potrivnici iubirii? Nu vor fi, oare, găsiţi tocmai cei care nu au făptuit nimic din iubire, cei pentru care interesul a fost înainte de toate, cei care au pus preţ iubirii lor, nicicum valoare? Nu vor fi găsiţi, oare, cei neiubitori, cei potrivnici iubirii, cei pentru care o greşeală a lor este o simplă greşeală, pe când greşeala altora este totdeauna faptă făcută cu gândire şi, astfel, trebuie certaţi şi pedepsiţi? Nu vor fi oare cei temători de adevăr şi, pentru a nu li se cunoaşte adevăratele fapte, s-au înfrăţit cu minciuna, mereu punând gunoiul sub preş? Şi nu vor fi, cumva, găsiţi acolo, la masa judecătorilor cei care nu cred că iertarea şi ajutorul sunt cele necesare îndreptării, ci pedeapsa cea mai grea, cei care văd dojana ca fiind dovadă de slăbiciune şi doare cearta, cu vorbe usturătoare şi dureroase, ca fiind cu folos?
Dragostea nu priveşte prin ochii omului, orbiţi fiind, în căutări de adevăr, de furia orgoliului, ori a mândrie, temătoare, amândouă, de simpla scânteiere a luminii ce le-ar arăta cât de puţin pot cuprinde din universalitate. Şi ura chiar, tot prin ochii omului priveşte, fiindcă ea este ţiitoare de cele ce se văd, şi de cele ce se văd se foloseşte întru răzbunări. Iar “Ura stârneşte certuri, dar dragostea acoperă toate greşelile. (Proverbe 10)...
Darurile divine, darurile care fac din om un trăitor al vieţii, sunt “credinţa, speranţa şi dragostea. Dar cea mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Corinteni 13). Faptele din dragoste, şi, mai apoi, urmările lor, sunt mereu de acelaşi fel, nicicum, nicidecum greşeli ori gândiri ale omului. E omul cel care vrea, dacă sunt văzute, de el, ori de alţii, ca bune, să se mândrească, iar de nu este aşa, să găsească motive sau chiar ţapi ispăşitori.
“Să ne iubim unii pe alţii căci dragostea vine de la Dumnezeu. Oricine iubeşte s-a născut din Dumnezeu şi îl cunoaşte pe Dumnezeu.” (1 Ioan 4)... Şi, din dragoste, se naşte şi împreunarea, împreunarea fiind parte din ceea ce naşte dragostea. Ea face ca omul să nu ajungă mereu să fie singur, motiv pe care, aşa cum se spune în creaţionism, chiar Dumnezeu l-a avut în vedere, chiar pentru acest motiv, lui Adam, celui dintâi om creat de Dumnezeu, i s-a căutat şi, fireşte, i s-a găsit, ca parte din el, cu motive bine ştiute, din conceptul de chip şi asemănare cu cel ce l-a creat, pereche întru necesara dezrobire de singurătate. Şi pe acest principiu s-a lăsat să fie legea firii, o lege în care unu există doar cât este nevoie pentru a se ajunge la doi, şi, apoi, doar prin legea vieţii se ajunge la un alt unu, efemer. Din vechime, din vremea când legea firii era mai presus de găselniţele minţii omului, de spunea că: “Unde vei muri tu, voi muri şi eu şi voi fi îngropată acolo. Orice-mi va face Domnul, numai moartea mă va despărţi de tine!” (Cartea Rut 1), ca mai apoi, într-un tot concludent, spunea, în scrierile sale, şi evanghelistul (Matei 19): “Deci nu mai sunt doi, ci unul singur! Aşadar, omul nu trebuie să despartă ceea ce Dumnezeu a adus laolaltă!"
Nu sunt mulţi cei care acceptă că o vorbire despre dragoste, în sens divin, în felul acesta, este concludentă. Sunt poate prea mulţi care nu văd dragostea, iubirea decât în felul acesta. Sunt puţini cei care iau ideile ca un tot, definitoriu fiind, până la urmă simţirea omului, în diferitele ipostaze ale vieţii. Se poate ca eu, altfel privind, să fiu şi împotriva unora, şi împotriva altora. Nu vreau nici să combat, nu vreau nici să conving. Spun doar ceea ce cred, fac vorbire despre ceea ce reprezintă convingerea mea... Însă e timpul să stăm strâmb şi să gândim drept, oricât ne-ar fi nouă plăcut să ne facem, ca mai tot timpul, colac peste calapodul drepţilor...
Mulţi se fac învăţaţi, se arată pe placul învăţăturilor, la vederea altora. Dar ei înşişi, cu tot felul lor de a fi, de a-şi avea neîngrăditul lor comportament, cu cel de alături se arată. Cu cel ce împreună îşi duce viaţa de zi cu zi, de noapte cu noapte, cu cel ce, împreună, caută a izbândi şi a se împlini. Nimic, azi, din alte forme în care un om îşi are alături un alt om, nu arată mai bine ce este omul, cum îşi are credinţa, speranţa, dragostea. Alături de cel mai de aproape de el, omul se dezbracă de caracterul învăţăturii, devine el, cel ce se ştie din trăiri, din simţiri, din gânduri. Atunci, abia atunci, nu se mai poate lăsa, de temeri sau de mândriri, presat, atunci, abia atunci, se arată la faţă sufletul. Atunci, abia atunci, se arată de este trăitor al dragostei de cel de aproape, prin ceea ce face, ce zice, ce doreşte, ce-şi doreşte. Atunci, abia atunci, azi, se vede omul pe el...
Ceea ce este firesc nu poate fi abătut, nu poate fi combătut, şi poate chiar de aceea se supun, unii, unor mari cazne pentru a demonstra că vechiul adevăr este un neadevăr, ei fiind cei vorbitori despre dragoste, fără a-i avea înţelesul ei, dându-se, prin fapte, de gol. Căci “Dragostea trebuie să fie sinceă. Urăşte ce este rău; ţine-te strâns de ce este bine.” (Romani 12:9). Ei se arată că tocmai cu sinceritatea şi binele nu se au prieteni, avându-şi în minte un bine de conjunctură, propriu. Vor uitare pentru făgăduinţele ce sunt venite din trecut, la fel de actuale ieri, azi, mâine... Aşa cum s-a spus, “Nu mă sili să te părăsesc şi să mă duc de la tine; căci unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu şi unde vei trăi tu, voi trăi şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu;" (Cartea Rut 1), aşa, cu nevinovăţie, mai mult sau mai puţin implicându-l pe Dumnezeu, se spune, se vrea...
Mărturisesc, şi prin această carte las mărturie, spre pierderea oricărei căi de tăgadă, despre înţelesurile şi faptele vieţii. Las aşa să fie mărturisite clipe, trăiri, simţiri, împliniri ale dorinţelor prin fapte. Las mărturie despre darurile primite, ele însele fiind dar divin. Şi mărturisirii iubirii, în fel omenesc, lumesc, îi las cale deschisă. Că sunt doar amintiri, ori încă realităţi, ele sunt adevăruri care sunt urme, ce nu mai pot fi efemere. Nici o ştiinţă, nici o învăţătură venind din vechime, nici un gând năzărit, nu le poate pierde. Sunt înscrise, inscriptate, cu puterea focului vieţii, aprins de trăiri, în eternitate, în nemurire. Nici o clipă a trăirilor nu are măsura prin timp. Mai degrabă timpul este cel ce se lasă pus în calendare de ele.
Nu pot nega, cum nimeni nu a negat, de nu s-a lăsat dus de efemere conjuncturi şi interese. Princ coincidenţă, acea întâmplare prin care Dumnezeu preferă să rămână anonim, am devenit semn şi însemn. Căci asta este dintotdeauna mersul vieţii: “Pune-mă ca pe un semn in inima ta, ca pe un semn pe braţul tău; iubirea este puternică precum moartea şi mânie amară precum infernul: cărbunii ei sunt cărbuni de foc; violente sunt văpaile ei.” (Solomon – Cântarea Cântărilor). Şi, drept a fost, că după treceri de timp, am socotit şi-am căutat să văd ce-i câştig, ce-i pierdere, ce-i rău ori ce e bine, de drum înainte mi-au fost ori de a fost pas bătut pe loc, sau, mai rău, întoarcere. Oricâtă socoteală aş fi vrut să fac, mereu am ajuns să îmi răspund şi să înţeleg vorbele vechi: “Cele câteva ore pe care le petrec cu tine valorează cât cele o mie de ore pe care le petrec fără tine!” (Cântarea lui Solomon 2:2,3). Şi aşa, după toate socotelile mele, după judecăţile în care eu mi-am fost caz şi subiect, mă încumet să îndemn, să spun, ceea ce e lăsat ca motiv al unei bune trăiri a vieţii: “Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul.” (Romani 13:8). Iubirea e calea contra morţii...
Până la urmă nu doar de ieri, şi nu doar de azi, eu mi-am definit, deja, multe caracteristici ale vieţii mele. Pentru a nu fi prea târziu, am cerut un paşaport, chiar prin inscripţii în anti-teze, plătind cu o picătură de suflet, fie şi către o lacrimă de soare, să mai pot face un pas pe prag spre a fi anonim mereu şi a trăi absolut concret.
Şi, cu oricare încercare, am căutat eternitatea prin dilemă, acceptând întoarceri de destine, pentru ca nu cumva să nu iau în seamă, inevitabil, revenirea, cea care mi se arăta prin punctuale constatări ale unui drum prin destin, cu evidentele realităţi, date şi venite fiind de-a-colo, de-acasă...
Pentru toate cele ce au fost, întru tot ceea ce va fi, de multe ori am trecut dincolo de praguri, mergând drumuri împreună cu multele întâmplări ce mi se arătau firesc, deloc probabil, şi, pas cu pas, să trec mai departe, oricum, ca să pot lăsa, în urma mea, cunoscute, corolarele întâmplării ce mi-a îmbogăţit trăirea clipelor, ori mi-au redat puterea de a înţelege că orice dar din dar înseamnă naştere, renaştere, readucere la viaţă, speranţă, bucurie, esenţialitate, realitate, dorinţă, regăsire, îndârjire, credinţă...

23 dec. 2015

Trăitori prin întâmplări

Dacă, în vreun anumit fel, cineva, ar fi atât de norocos încât să arate că întâmplarea nu există, ea este doar un mod neputincios al omului de a accepta ceea ce nu poate stăpâmi, m-aş încumeta să îi dau dreptate. Şi aş face-o fără nici o reţinere, pentru că acela care va avea puterea de a aduce toate argunetele care să suţină ideea, desfiinţând-o pe cea care o acceptăm în acest moment, este cu adevărat acela care poate să stăpâneacă totul, toate informaţiile trecutului, prezentului şi viitorului, fie el doar apropiat, adică acela care poate să fie peste tot, oricând, oriunde... adică totul să-i fie ştiut. Am să o fac, pentru că acum afirm şi susţin că sunt un închinător al Aceluia care poate să fie peste tot, oricând, să le ştie pe toate. Afirm astfel existenţa posibilului, şi o spun, nu prin vorbele mele ci prin ale aceluia care, realist fiind, a conchis, simplu şi direct, că “Întâmplarea este acea coincidenţă prin care Dumnezeu preferă să rămână anonim”! Afirm, am spus deja că afirm, completez cu, pecetea care pune accentul firesc: şi susţin!
Nu încerc o definire a întâmplării, sub nici o formă. Îmi este cel mai aproape ca înţeles, pornind de la rigorile ştiinţei, definirea ei prin probabilităţi sau, cu mai deplin înţeles, prin principiul de incertitudine. Sau chiar, pentru a înţelege, pe cât se poate, şi ceea ce este, deloc uşor, sau chiar imposibil, de înţeles, cu amândouă deodată. O întâmplare, ţinând cont de condiţii relevante şi certe, are o anume probabilitate, adăugând condiţii, ori mai mult ori mai puţin revelevante, însă incerte, o altă probabilitate de a fi realitate, mai mică, mai mare, sau aceeaşi cu cea a condiţiilor certe. Rămâne însă, cu toate acestea, cu toate posibilele calcule, într-o nedeterminare absolută, după principii materialiste şi într-una relativă după alte principii, filosofice sau pur spirituale. Chiar şi ştiinţa accentuează ideea că întâmplarea este guvernată de alte legi, şi, aş spune eu, este modul în care Dumnezeu conduce lumea spre ceea ce trebuie, grăbind-o spre înfăptuiri când minţile le vor împiedicate, sau oprindu-le, când minţile oamenilor vor să arate că absurdul este mai principial decât normalul. Imperceptibilitatea ideii, uneori, este dată de faptul că noi nu privim înspre fapte ci doar înspre făptaşi, considerând firescul ori nefirescul după câtă putere de acceptare a întâmplării avem, la urma-urmelor, după câtă credinţă sau necredinţă avem.
O întâmplare nu este deloc întâmplătoare, ea este necesitate ce trebuie împlinită şi împlinire ce nu poate fi, în nici un fel, oprită... zic eu de mai mult timp încoace... Şi asta zic fiindcă din câte am văzut, la alţii când am avut vreme să stau să văd, la mine, când a fost vremea să-mi fie mie a trăi întâmplător, la întâmplare sau o oarecare întâmplare, ori auzit din cele povestite de alţii, “dacă” îşi avea mereu loc, “dacă” era cel care punea faţă în faţă dorinţa, planul sau constatarea de pe urmă, cu realităţile care n-au avut împotrivire, oricât dorinţa ori planurile erau căutătoare de alte drumuri, de alte căi, înspre alte orizonturi şi spre alte direcţii. Întâmplările, cele care au fost condam-nate, ori lăudate, de tot timpul prezentul “dacă”, lăsaseră urme definitive, fie că în minte, fie că în conştiinţă, fie, după legea firii, pe suflet.
Nu sunt cel dintâi, şi nici printre cei puţini, care aduc aproape întâmplarea cu necesitatea. Nu am ştiinţă despre toţi cei care au făcut această legătură, ca să-mi arăt, prin părerea lor, adevărul părerii mele. Iar părerea mea este, deja subscrisă unei idei manifestate pe la început, că întâmplarea nu este decât firescul ce intervine pentru a satisface necesitatea, însă într-un mod pe care noi, gânditori în limitele materialismului, nu-l luăm în seamă, nu-i dăm valoare, ba chiar îi atribuim efecte contrarii, ori apare din senin, din necunoscutul nostru, pentru a nu risipi misterul coincidenţelor. Noi spunem că suntem ştiutori ai necesităţilor, dar nu luăm în calcul latura pur, eminamente pur, egoistă. Vorbind de necesităţi, referire facem la noi şi doar la noi, cu extensia prin noi, la ceea ce considerăm a fi aproape de noi. Încredinţaţi de gândirea noastră că este corect aşa, n-avem nici măcar o picătură de credinţă, limitând aproapele până la o limită generalizată, dar nu generală, de legi şi concepte care se lasă înţelese dipă bun plac, ele fiind în esenţă foarte corecte, însă nu trasează directive, nu impun obligaţii... Şi chiar dacă ar fi să aibă a impune obligaţii, încercările de eludare n-ar fi deloc puţine.
Oameni fiind, trăitori în aceeaşi lume fiind, a-proapele ne este – şi prin întâmplările cu apariţii din senin se face şi dovada – oricare dintre cei, într-o formă sau alta, ne sunt asemenea. După legi care ne scapă, prin complexitatea extremă a lor, forma de asemănare se poate reduce la o singură persoană sau se poate extinde la întreaga o-menire. Prin această formă pulsatorie a asemănării, pulsatorie este şi adevărata necesitate, ea fiind limitată la o singură persoană, în sens mi-nimal şi se întinde până la necesitatea omenirii în generaţie prezentă şi viitoare. Dacă pare ca ab-surdă întinderea atât de mare, e timpul să privim dincolo de interesele vieţii de zi cu zi... Din lumea ştiinţei, o descoperire care şi-a dovedit mai târziu necesitatea şi utilitatea, este elocventă: radioactivitatea uraniului, descoperire datorată întâmplării de a fi puse, în acelaşi sertar, cutia cu plăci fotografice şi o bucată de minereu de uraniu. Nu i se poate găsi motivaţie faptei, nici neglijenţa nici excesul de zel, nici încercarea, căutarea, cercetarea. Prin întâmplare ceva sensibil a ajuns să fie pus alături de altceva, asftel ca, ceea ce era sensibil să arate ceva despre acel altceva. Omenirea avea, pentru viitar, această necesitate....
Nu, în nici un fel omul, n-a ştiut ce face, n-a gândit şi nu a prevăzut ceea ce se va întâmpla. Omul a constatat şi constatând n-a putut să nu fie convins de ajutorul pe care, cineva, necunscut, invizibil şi a mai multe ştiutor, i l-a dat. Perfect adevărat că acest ajutor prin faptă de om, prin mână de om a venit, dar, nu de ieri, nu de azi, se spune că însuşi Dumnezeu prin om îşi desăvârşeşte lucrarea...
Din vremea în care nu ştiam că oamenii pot fi blamaţi pentru rodul gândurilor lor, când credeam că toţi oamenii iau de la cei dinaintea lor ideile, pentru a le pune în oglinda actualităţii, din adolescenţă, ştiam ce zisese un gânditor, trăitor nu de mult... “ceea ce se afirmă ca necesar se compune în întregime din întâmplător şi că pretins întâmplătorul nu este decât forma sub care se ascunde necesitatea”, iar gânditorul era, azi blamatul, Engels. Chiar şi Darwin, cel potrivnic ideii de lucrare a lui Dumnezeu, spunea că ne-esitatea şi întâmplarea pot trece din una în alta, că ele coexistă şi nu se manifestă niciodată în stare pură... Azi, când ştiu că i-am împărţit pe gânditori în materialişti şi nematerialişti, împărţire pe care şi eu o fac, privind spre cei ce îmi sunt contemporani în vieţuire, convinşi materialişti, mă întreb de nu cumva vor fi schimbat motivaţiile vechii împărţiri, din teama ca cei pe care i-au avut ca stindard să nu fie cei care îi arată cu degetul ca fiind fără de principii, fără un Dumnezeu, ei fiindu-şi izvor de principii şi propriul Dumnezeu. Întâmplarea face ca şi printre ceilalţi să fie oameni asemnea, care se bat cu pumnul în piept vorbind de ceilalţi, însă o rup la fugă, dacă despre ei trebuie să spună ceva. Aşa că azi, deşi de idealuri nu am uitat, însă cu idealismul nu mai cochetez, stau şi mă întreb... Ce mai este lumea în care trăim?
Atât de prezentă este întâmplarea în viaţa omului, că s-a ajuns ca omul să nu mai vrea să o ia în seamă decât prin ceea ce iese normalul modului în care el îşi vede gândirea. Este atât de prezentă, încât omul şi-a asumat-o ca mod al gândirii sale, prim mecanismele mândriei, cele care îl aduc în pragul orbirii, cele care îl fac simplu vieţuitor. Trezirea la realitate îl cutremură şi greu vrea să accepte... să accepte că fără întâmplare gândul era timp pierdut... să accepte că sinura soluţie bună i-a dat-o întâmplarea, cea care l-a urcat pe creasta valului, lăsându-l să vadă orizontul, să-şi facă de lucru cu ceea ce vede, dar, mare fiind, valul l-a dus acolo unde avea să găsească ceea ce avea nevoie...
Când depăşim clipa de furie oarbă pe noi, când renunţăm a mai fi furioşi, a ne urî, când acceptăm că n-avem cu ce ne lăuda, în afara faptului că existăm, ne ies în cale înţelesurile. Aşa reuşim să ştim că şi faptul că avem acel puţin cu care ne lăudăm, tot întâmplării îl datorăm, că întâmplător s-a acceptat că vom exista, că întâmplător s-a început drumul nostru spre existenţă, că întâmplător am ajuns în lume într-un moment şi într-un loc în care era necesar să ajungem, că întâmplările ne-au pus în cale alegeri, că tot ele ne-au scos în cale oa-meni care să ne dea dreptul de a ne manifesta, sau cu care a ne putea manifesta, a face rău sau bine, a ne facem rău sau bine. Întâmplarea, întâmplările au fost şcoala vieţii, în care am absolvit clasă cu clasă, am rămas sau nu am rămas niciodată repetenţi, sau am tot fost repetenţi şi, într-un anumit moment a venit clipa în care să renunţăm la repetenţie, învăţând... Şi tot întâmplările ne-au premiat sau ne-au pedepsit, ori din întâmplare am fost premiaţi sau pedepsiţi. Rostul premiilor sau pedepselor, meritate sau nemeritate, doar întâmplarea l-a ştiut, noi, mai târziu, sau poate foarte târziu, l-am înţeles... Întâmplarea este necesitatea noastră de a învăţa, necesitatea de a termina o şcoală, mai mare decât orice şcoală lumească....
Trăim întâmplător şi trăim întâmplări, una după alta. Uneori se repetă, alteori sunt mai bogate sau mai sărace, şi asta doar după cum noi le privim. Ele sunt mereu prezente şi noi mereu prezenţi în ele. Ne ridicăm şi ne coborâm... ne ridicăm lăsându-le să fie, înţelegându-le, ne coborâm când ne facem potrivnici lor. Trăim prezentul prin corolarul întâmplărilor care ne-au dus paşii aici. Noi am avut meritul sau nemeritul de a le face să lăsa să fie sau să nu fie ale noastre.
Toţi, mai toţi, sau aproape toţi, când este să vorbească despre întâmplări zic ce zic despre ale lor şi apoi fac mormane de poveşti despre ale altora. Bine este, într-un fel şi aşa, că este pavat drumul înspre cei care au ceva de aflat ori de învăţat. Se poate însă ca pavajul să fie cu intenţii bune, dar să fie înspre iad, fiindcă, tot prea des, judecata celor trăitori de întâmplări, vine să tragă conluzii. Ştiu multe despre oameni, ştiu multe poveşti ale oamenilor şi poveşti ale oamenilor despre oameni, se prea poate chiar să le fi înţeles, dar nu eu le-am trăit, şi astfel ce pot să spun, dacă despre acele poveşti vorbesc, decât ce mă duce mintea. Nici eu, aici, prin cuvinte rânduite cu înţeles direct, despre întâmplări din viaţa mea nu am vorbit. Nu era locul acestor poveşti, şi nici nu am vrut aceste poveşti să le scriu. Am lăsat versul să vorbească despre întâmplări şi urmările lor, mai ales despre urmări, şi despre ceea ce este viaţa: corolar de întâmplări, care, înainte de a fi un tot, se regăsesc în nenumărate alte corolare, suficient de multe ca să vină tentaţia numărării...

20 oct. 2015

Răbdarea, pas cu pas...

De multe ori scapă înţelesurilor motivele pentru care, în firescul vieţii, apare o întâmplare, văzută ca nefirească, şi, mai totdeauna, neînțeles este motivul de a nu se întâmpla altora... Şi, cam tot de atâtea ori, din ceea ce se întâmplă, ceea ce este de înţeles din acea întâmplare, nu se înţelege. Din toate, cu cât mai mare este neînţelegerea, cu atât este mai mare tentaţia de a se intra, cu totul, în povestea atotdesluşitorului “de ce?”, de a se începe învârtitul în jurul acestei întrebări, pentru că, într-o realitate ce nu se vrea cunoscută, cu toate că se vrea găsirea unor răspunsuri, dar există o mare dorinţă de a se sta în dramă şi luptă. Ea vine dintr-o anumită plăcere în a se sta acolo şi e ca o esenţă a vieţii care se vrea extrasă din centrul problemei. Posibil este ca tocmai de aceea să existe mereu adâncirea în ea, şi se sapă, se sapă, se tot sapă, chipurile pentru a se ajunge la adevăr.
O astfel de căutare devine capcană... Cu cât se sapă mai mult, cu atât îndepărtarea de adevăr este mai mare, pentru că se începe, în fapt, o vânătoare a răspunsurilor care au o oarecare potrivire, mai mică sau mai mare, cu şablonul propriei poveşti, prin definiţiile care au fost date propriei experienţe, prin judecăţile deja emise, sau într-o permanentă continuitate, despre propria persoană şi cei implicaţi. Practic, se caută şi se permite accesul doar al răspunsurilor care validează durerea, lupta, încrâncenarea, dreptatea care e dorită a fi statuată, tiparul în care se vrea a rămâne existenţa.
Capcana este eficace şi nu are scrupule, fiind şi ea concepută, de cel care cade în ea, exact pe calapodul bine cunoscut. Cel căzut în ea, deşi se simte pierdut, fiind chiar pierdut - prin marea diferenţă între ceea ce este şi ce poate fi dincolo de acea problemă - persistă în situaţia respectivă, fabricând gânduri şi răstălmăcind idei, plimbându-se între o judecată şi alta, toate drepte până la un punct în care raliază cu adevărul care se vrea ascuns, între dorinţa declarativă de a înţelege şi dorinţa inconştientă de a nu se accepta înţelegerea întru adevăr.
Este acesta unul dintre modurile în care omul se lasă distras din prezent, din starea naturală, cea care nu are greutăţi, din stare de graţie. Ajunge omul împotriva curentului şi singurul lucru ce-l are de acceptat poate fi că, în acel moment, cea mai potrivită şi benefică soluţie, poate chiar singura, este răbdarea... răbdarea paşilor fireşti, a drumului bătut pas cu pas.
Când ceva pare de neînţeles, e nevoie de răbdare. Nu scoate nimic la iveală scotocirea prin întunericul nopţii minţii, e nevoie de a aşteptarea zorilor. Nu iscodirea scoate la iveală detalii minore, ci privirea de ansamblu. Nu cearta, nu forţarea, sunt modalităţi convingătoare, ci îngăduinţa faţă de starea clipei, acceptarea consecinţelor fireşti ale întâmplărilor, chiar văzute ca prea puţin fireşti.
Viaţa îşi are căile ei prin care îl ajută pe om a înţelege tot ce are nevoie să înţeleagă. Viaţa îşi are timpul ei la care îl ajută pe om a înţelege tot ce are nevoie să înţeleagă. Înţelepciunea nu poate fi îndrumată şi nu poate fi grăbită. Fiecare experienţă are timpul şi anotimpurile ei. Fiecare etapă din viaţă este un pas către un nivel mai înalt, înspre superior, de conştiinţă. Orice proiect se face în paşi şi trece prin etape, asemenea anotimpurilor. Când e vremea anotimpului îngheţului, degeaba se forţează a fi cel al înfloririi, aşa cum degeaba se încearcă grăbirea unei plante să crească, riscul fiind de a fi omorâtă din toată această prea multă "bună intenţie".
Viaţa omului este o sumă vectorială, o sumă la care contribuie sensurile, direcţiile, mărimile. Câţi sunt vectorii nimeni nu poate spune, nu poate statua. Nimeni nu poate să spună că un om are acelaşi număr de vectori ca un alt om, căci orice om este o individualitate cu totul distinctă. Sensurile şi direcţiile sunt definitorii. Ele arată căderi şi salturi. Ele se văd şi, dintotdeauna s-a văzut că fiecare cădere este mereu urmată de un salt, care, dacă nu e bine înţeles, cum mai tot timpul se întâmplă, e urmat de o altă cădere. Cădere, salt, cădere, salt... nimic nou...? Diferenţa o face modul cum se trece prin ele. Noutatea e dată de direcţie... Mărimea mai puţin contează, ea este cu totul subiectivă pentru cel care saltă, ori se saltă, sau cade, ori decade; cam tot timpul saltul e văzut ca mic, însă căderea e enormă. Noutatea este dată de cât de conştient este omul de importanţa acestora, cât de deschis este spre a creşte şi a câştiga înţelepciune prin tot ce apare în viaţa sa.
La urma urmelor, din toate spusele celor ce şi-au petrecut viaţă întreagă pe Pământ, aceste urcări şi aceste coborâri, aceste căutări ale unor răspunsuri şi ieşiri la liman, fac toată frumuseţea vieţii, fac acest joc, jocul vieţii. Îşi poate cineva imagina o viaţă în care toate răspunsurile sunt la îndemână, în care toate s-ar întâmpla şi crea cât s-ar pocni din degete? Cine poate spune dacă ar mai fi vorba de un joc atractiv, ori, dacă nu, în acest fel, viaţa nu şi-ar pierde rostul, devenind simplă şi banală rutină? Dacă toate s-ar transforma brusc, instantaneu, exact aşa cum sunt, de fiecare gândite şi impregnate cu propria emoţie, cum ar arăta viaţa celui doritor se schimbare prin propriul gând, prin propria voinţă, după propriul model?
Oamenii simpli, dar cu marea experienţă a vieţii trăite, cei care, uneori, sunt numiţi “săraci cu duhul” doar pentru că refuză afundarea în labirintul căutărilor infinite, mulţumesc Cerului că nu le dă, tot ce gândesc şi, mai ales, după cum gândesc în fiecare moment. Lui Dumnezeu, Cerului, sau Universului, după propria înţelegere, multumesc pentru întârzierea ori inerţia ce pare a o avea creaţia în a se transforma într-o realitate materializată, într-un răspuns palpabil sau faptic. În simplitatea lor, smerită, nici măcar nu vor să caute cine sau ce face ca toate să nu se întâmple când gândul dă năvală, să alfel că, de fapt, întârzierea este pornită tocmai din om, din dedesubtul minţii, care, parcurgând pas cu pas, planul creativ, are nevoie de timp pentru a-i fi totul clar, ori, dacă nici aşa nu are destulă răbdare pentru a face toţi paşii necesari, luptându-se, războindu-se cu mori de vânt, cu nefirescul, îi ia ceva timp până oboseşte şi renunţă la luptă.
Clare poate multe nu sunt, însă este evident... când ceva nu este înţeles, este nevoie de răbdare! Când îşi simte omul un "de ce", sau o întreagă panoplie, în minte, este timpul unei opriri. O cădere, ca realitate sau doar presimţire, un presupus blocaj, au, dacă se vrea a se merge, mai uşor spre mai departe, are un potrivnic simplu: o spusă care începe cu o întrebare: “Aşa, şi?!”, continuată cu o alta, ce afirmă incontestabilul: “Nu au mai fost?”... Într-un altfel privind viaţa, spectrul deznădejdii ia locul oricărei raze de soare, întunericul este fără nici un reper de regăsire.
Se poate oricine, privitor de prin orizonturi paralele, întreba: Alta, soluţia nu ar putea să fie? Destui sunt cei care, plini de aerele atotştiutoare într-ale sufletului şi psihicului uman, plini de aerele atotştiutoare ale superficialităţii, împing şi conving oameni spre căi pline de absurd. Dar e, oare, altceva posibil? Cum altfel se poate privi o asemenea situaţie? E totuşi atât de grea încercarea răbdării, a aşteptării, pure şi simple, ca să se aşeze totul? E chiar imposibilă o adevărată atenţie şi extragerea, cu deplină convingere, din "problemă"? Cum ar fi viaţa celui care nu se mai lasă scufundat în drame, mai mult sau mai puţin ale lui? Cum s-ar arăta, sieşi sau altora, creaţia, de orice fel, a celui care ale să nu mai meargă la moara gândurilor, recunoscând ce vrea, cu adevărul împuternicit cu toate cele arse în focul mistuitor al capcanei acelor multe “de ce”-uri?
Se poate alege lupta, o luptă fără de sfârşit, o luptă fără învingători, însă cu un sigur şi singur învins. Se poate alege lupta ca motiv întru îndestularea mândriei şi a ego-ului, cele care şi-o doresc pentru a-şi motiva existenţa. Se poate însă alege pacea, măcar, întru început, din dorinţa unei clipe de răgaz şi contemplare a alternativei. Nici una, nici cealaltă nu poate fi numită greşită. Dar e bine să se ştie că alegerea este personală şi doar alegătorul poate să fie responsabil de tot ce urmează alegerii...
Greu este ca, vreodată, să se spună că lupta pentru regăsire, prin fireasca şi necesara înţelegere, va lua sfârşit. Mereu, tot mereu, alte şi alte provocări, depăşind pragul acumulatei înţelepciuni, vor veni. Lipsa de încredere în propriul eu, ca formă particularizată a lipsei de credinţă, este, permanent, creuzetul în care frustrările se pot conglomera, se pot manifesta, se pot aprinde ca foc mistuitor de trăiri şi simţiri, pierzător de clipe ale vieţii. Grăbit este omul în a se pierde pe sine de sine, fără a recunoaşte însă, neavându-şi şi nevoindu-şi timp în a-şi cerceta faptele şi, mai ales, pornirile înspre făptuiri, dar tot mai grăbit este în a-şi găsi răspunsuri problemelor pe care simte că le are dar nu şi le-ar vrea urmare a ceea ce a fost, a făcut, este şi face. Caută a alerga, oricât ar fi, chiar dincolo de ce îi stă în putinţă, dar află, până la urmă, că drumul înseamnă urmă a paşilor, iar drumul care dăinuieşte este cel pe care se merge pas cu pas... Pas cu pas, cu răbdare...