27 iul. 2013

Firescul, nepieritorul, acasă...

Când doar drum înspre nicăieri îşi mai are omul, când doar neîmplinirile şi neputinţa îi sunt semn al trecerii prin viaţă, asemenea călătorului rătăcit prin întunericul nopţii, nu-şi mai are ce face, nu-şi mai are încotro să îşi mai lase speranţele, visele, dorinţele, ori chiar simplele gânduri să caute, nu-şi mai are motiv să şi le ştie îndepărtate, găsindu-şi timp pentru a le lua puterea ce tot el, cumva în nepăsăsare, le-a dat-o într-un trecut, îndepărtat, cândva, de a-l duce unde vor fi găsit ele loc bun pentru el şi a fi cel ce-şi vrea rânduială şi înţeles esenţialităţii existenţei sale. Acel călător, cu care se aseamănă, cel care fiind plecat în mers al paşilor spre undeva, unde motiv să ajungă avea, când se vede rătăcit, înţeles că nu ştie pe unde să meargă are şi, când nu-şi ia ca ajutor panica şi disperarea, când nici timpului nu i se vrea supus prin gândurile sale, cele care-l fac să se grăbească prea repede, se învredniceşte a avea înţelpciunea de a o apuca pe singurul drum ce îl ştie, pe drumul spre înapoi, spre acasă, cel care e întoarcere doar pentru clipa necesară reamintirii şi reîntregirii tuturor motivelor pentru care drumul a fost şi este de mers, pentru acea clipă a regăsirii căii care nu se lasă ţinută în loc de bariere şi de oprelişti de tot felul.
Cel care pe drumurile lumii merge şi se simte rătăcit, ori chiar s-a rătăcit, într-o casă, acasă, se întoarce, ca iarăşi, de-acolo, de-acasă, drumul să îşi pornească pentru a şi-l duce până la căpăt spre a-i fi cu folos şi a se putea şti întorcându-se cu toate cele ce i-au fost motiv, împlinite. Fiindcă doar acasă, unde n-are de ce să se teamă şi unde n-are de ce să caute a se adăposti de primejdii de tot felul, pe sine sieşi nu se mai încumetă a se fura, nu se mai gândeşte a-şi pune sieşi preţ pentru a se face marfă de dat ori vândut pentru a-şi lua sau cumpăra cele care şi le crede a-i fi de trebuinţă, vremelnică şi doar de minte scornită aşa a fi, nu se mai îndeamnă a nu se recunoaşte în neputinţele ce şi le ţine dosite, în credinţa-i greşită că, nefiind ştiute sau văzute, va putea, cândva, cu toate faptele ce chiar şi potrivnice lui le face, să se scape de ele. Şi dacă nu are o casă, caută a o avea, iar de nici un fel de nu o găseşte, nu se îndoieşte că, nevânzându-se lumii, faptelor bucurătoare pentru doar o clipă, şi-o va găsi pe cea care îi este totdeauna cu uşa deschisă, dacă doar se va învrednici să bată drumul până în pragu-i curat şi luminat.
Într-o viaţă întreagă, oricare ar fi, pentru o clipă sau până aproape de a fi pe sfârşit, oricine, orice ar fi acel oricine, recunoscând ori nerecunoscând, se ştie ca rătăcit, căutător de drum şi repornit pe drum de după ce a revenit acasă, după ce s-a cunoscut pe el, învins de propria-i neputinţă de a învăţa din mersu-i prea grăbit spre ţinta care-i era himeră când singur şi-o făurise, ori când îşi alesese calea crezută a fi cea mai simplă, făurită cu uşurinţă prin fapte uşuratece şi uşurate de firescul oricărui adevăr.
Între rătăciri şi regăsiri se întâmplă atâtea cât, de multe ori, omul nu poate să creadă că vreodată putea măcar gândi că i se vor putea întâmpla. Mai multe, ori mai puţine, după cum are nevoie pentru a putea să se convingă pe sine a se întoarce şi să se convingă iarăşi a pleca la drum, încredinţat că nu va mai fi nici rătăcitor, nici rătăcit, vreodată. Îşi poate avea timp pentru alte întâmplări, pentru alte rătăciri şi pentru alte regăsiri, de tot atâtea ori câte îl poate ţine în acelaşi fel de a porni şi a bate drumuri, cel care se crede, dacă nu ştie cu adevărat cine este, mândria, preconcepţiile şi prejudecăţile. Şi întoarcerile îi pot fi multe, tot atâtea câte pot fi în timpul în care crede că acasă este acolo unde îşi poate odihni oboseala mersurilor şi a faptelor, cât nu ştie a merge acasă, acolo unde se poate cu totul dezbrăca şi curaţa de obiceiul de a nu se privi în oglindă, de a nu se putea crede oglindit în fiecare cel asemenea lui, de a nu lua în seamă fiecare urmare de faptă, de a o crede împotrivă-i şi a nu o crede ca fiindu-i de trebuinţă în marea-i lucrare ce o face, ceea ce numeşte viaţă, plecând de la ştiinţa-i că vieţuieşte, nepreţuind-o ca ceea ce este, ca trăire ce-l face să trăiască.
Mărturie vin şi fac, despre toate câte mi-au fost, pe drumul pe care l-am mers în viaţă, despre cum se vede lumea de sus, despre cum se vede lumea de jos, cât de departe şi larg este orizontul când ochii stau în lumină şi privesc spre lumină, cât de fără sens este pasul, înspre oriunde ar fi, prin întuneric, dar, mai ales, cât de dureroasă este privirea dinspre întuneric înspre lumină, şi câte piedici îşi găsesc paşii, oricât s-ar vrea de grăbiţi sau de înceţi pe drumul înspre timpul în care ei să fie cei care poartă de grijă mersului şi mergătorului. Mărturia mea de rătăcitor, de căutător al adăpostului sub care să-mi oblojesc rănile privirilor, să-mi caut înţeles celor pe care, simţindu-le, ştiu că sufletul le are, o fac, spre a fi luată ca semn că se poate, de oricine face, că oricine are timp de a se întoarce acasă, de a reintra pe uşa casei care este el însuşi şi, aşa, mai apoi, de a ajunge în pragul casei în care toate sunt aşa cum trebuie să fie, fiind date toate cele care trebuie să fie, în care lumina este, pe totdeauna, lumina cea bine luminătoare.
Pentru cei care lumii acesteia nu s-au putut îndatora cu ceea ce ea numşte casă, şi pe oameni i-a învăţat să spună că, spre ea mergând, merg acasă, doar acolo acasă, îşi mai pot îndrepta paşii... Acolo, unde doar mintea omului ce încă lumii îi face pe plac ajunge, acolo unde şi aceştia ajung când se conving de marea înşelare trăită, agonisind pe cele ce nu se lasă decât vremelnic agonisite, se simte şi se ştie acasă, fiindcă acolo doar, Cerurile şi Dumnezeu înseamnă o realitate aici căutată. De-acolo şi eu vin cu toate...

15 iul. 2013

Puţin, câte puţin, pe drumurile înţelesurilor

Între coperţile unei cărţi, multe se pot cuprinde. Pot fi spuse poveşti despre fapte şi întâmplări adevărate, prin cuvinte calde şi multe sensuri, precum au poveştile, ori prin cuvinte reci, cu sens unic, aşa cum pot fi spuse de cineva ce doar descrie ceea ce vede. Tot la fel de bine, pot fi spuse poveşti despre fapte şi întâmplări ce niciodată n-au fost de oameni văzute. Se pot spune adevăruri şi se pot spune minciuni pe care oamenii, după cum pot, după cum ei însuşi sunt şi vor, le iau adevăruri sau minciuni. De cele mai multe ori cărţile vorbesc despre trecut, despre istorii şi istoria, scrisă totdeauna de învingători, invinşii neavând cum să mai şi scrie, ei, prin lacrimi rămânând viitorimii cunoscuţi. Iar unele cărţi, mai puţine de cândva, mai multe din vremurile noastre, sunt pline de poveşti despre viitor, de poveşti despre fapte şi întâmplări pentru care unii autori se bat cu pumnul în piept că spusele lor sunt adevărurile de care nu se pot înşela.
Am scris şi eu poveşti, despre adevărul realităţilor şi despre realitatea adevărurilor pe care le-am avut eu a le şti, a le cunoaşte şi, uneori, a le trăi. Le-am scris după cum a fost dat să le scriu, literă cu literă, cuvânt cu cuvând, rînd cu rând, dându-şi singure forma ce trebuiau să o aibă pentru a fi mai uşor citite şi prnztu a putea mai uşor ajunge să fie de folos la vremea când vor fi celor ce le găsesc adevărate, de folos. Pretenţia de a fi, pentru oricine, oricând, adevăr indiscutabil, n-am avut-o, nu o am şi nu o voi avea-o, niciodată. Sunt, chiar de poezie s-au lăsat, rândurile scrise, de oameni văzute, ori de paginile cărţilor s-au umplut de rânduri ce greu îşi găseau punctul de final, poveşti, amintiri din trecut sau din viitor, ori întâmplări ale prezentului. Câteodată, toate s-au adunat la un loc, pentru a fi răspuns care să mulţumească pe cei care, răspunsuri având, caută întrebările, în dorinţa lor de a se putea lăuda că m-au putut contrazice, ori le-am confirmat ideile pe care le aveau.
De această dată, prin această carte, nu mai dau cuvintelor puterea de a-şi face legea, le dau pe mâna înţelesurilor ce le am, aici, acum. Această carte este altfel decât celelalte, alfel ele fiind, prin cum am spus poveştile şi ce am spus în acele poveşti. Acestei cărţi i-am pus între coperţi povara de a duce în lumea de acum şi cea de mai târziu, o parte din ceea ce se poate numi experienţa mea de viaţă, culegerea de fapte şi întâmplări, prin argumentele care să dea consistenţă întregului.
Despre lumea aceasta, o lume cu reperele pierdute, o lume care, crezând că se poate revoluţiona prin dezertarea de la cele câteva principii care au făcut-o să ajungă la ceea ce este astăzi, astăzi îşi caută echilibrul prin experimente pe care le crede ca derivând din ceva ce a existat, căci, necrezând, nici măcar nu s-ar gândi la ele, ori experimente care, cumva, să-i redea speranţa, ori curajul, de a merge mai departe, sau pentru pentru a-şi justifica şi demonstra sieşi alegerea din ultimul timp, nu am vorbit eu primul, nu am lansat eu ideea lumii în derivă. Şi nici cineva care, stând într-un turn de fildeş, un turn de control în care etaloanele şi reperele sunt bine ştiute şi păstrate, cineva care stă de veghe şi observă drumul oamenilor şi drumul lumii, n-a făcut-o, un asemenea turn de veghe neexistând. Semnalul de alarmă, primii l-au tras cei care au simţit prăbuşirile şi dezechilibrul, cei care, mai întotdeauna fără motiv, s-au trezit bolnavi fără a avea vreo boală, s-au trezit suferinzi fără ca leacurile lumii noi să le fie de folos. Apoi s-a început a se vorbi, dar după chiar primele vorbe, rătăcirile s-au făcut şi mai mari, şi chiar şi cei fără motive, ca şi cum se voiau asemenea celor suferinzi, dar fără suferinţă, sau apucat de a se da, de a învăţa, de a fi tălmaci a ceea ce netălmăcit era mai uşor de înţeles, dacă acele câteva idei, acele principii, erau ţinute ca reper, ca dicţionar ce are toate explicaţiile, pe înţelesul tuturor.
În mai multe scrieri, din cele şapte cărţi “Altfel”, am folosit cuvântul “Acasă” inclus în sintagma “întoarecerea Acasă”, înţelesă, după cum fiecare a putut să înţeleagă, ceva legat de viaţa de aici, de materialul vieţii de pe Pământ, ori ceva legat de o lume de dincolo, acea lume care omului, ca făptură, nu s-a lăsat cunoscută, tocmai acea lume în care mulţi, viteji fără lupte, şi-o închipuie după dorinţele lor de a fi ceea ce nu pot să fie, minţindu-se, dorindu-şi ca prin aceasta să le fie atestată nobleţea şi genealogia pe care, ca trup, ca făptură, şi-o neagă, neputincioşi. Am folosit sintagma aceea, cu ambele înţelesuri, dar am folosit-o şi cu un înţeles de care nimeni nu a vorbit, de parcă frica, teama de ceva ce dă fiori, făcea furori. Şi, sub masca ideii că nu trebuie să existe trăire în trecut, o altă idee răstălmăcită, la fel ca şi cea a judecăţii, amintirea trecutului lumii şi a trăirilor oamenilor din trecut, a fost ignorată, s-au arătat doar cele ce pe plan material au lăsat urme, ca şi cum doar acel plan, material, are relevanţă.
După cum îmi sunt acum înţelese rosturile lumii, deriva de care toţi vorbesc, fără să ia seama că sunt, firesc, asemenea lumii, stricarea lumii şi a rânduielilor, se mai poate să fie oprită, se poate să fie îndreptată, căutând nu doar stricăciunea, nici doar cum şi doar unde se va duce totul, ci acolo unde s-au început stricăciunile, acolo unde doar o vorbă, doar o privire altfel decât altele, neînsemnată precum bătaia din aripi a unui fluture, în nemărginirea relativă a câmpului pe care se pregăteşte să-l privească din zbor, declanşează dezastre, declanşează furtuni ce chiar uragane devin mai apoi. Şi, ca orice uragan, dărâmă, strică, lasă în urmă dureri şi dezolare.
Acolo ajungând, mai departe nu-i greu de mers, fiindcă în vremurile acestea noi, vremurile lumii noi, a scos în lume ceea ce era lumesc, dar nu era al tuturor şi ceea ce era al tuturor a intrat în lumea prea mică pentru a cuprinde un întreg în care se pierde orice, de la simţăminte până la identitate, de la realism la personalitate. Revoluţii de toate felurile, lupte pentru drepturi reale, inventate drepturi în numele cărora se duc războaie, a dat apă la moară celor care ştiu să se agaţe de orice pentru a declanşa schimbări, timpul schimbărilor şi al revoluţiilor fiind, totdeauna, de mare folos celor care nicicui nu-s de folos, dar ştiu să tulbure toate apele, pentru ca de nefolosul lor să nu mai vorbească nimeni.
Această carte, aşa cum deja am spus, o carte altfel scrisă decât cele ce sunt scrise altfel decât vorba directă, este o carte în care înţelesurile mele despre dizarmonia lumii, despre dezordinea ideilor care au luat locul principiilor şi conduc lumea neprincipial, haotic, uneori ancorate de absurdul ad-hoc-ului posesivităţii excesive, ajung să arate de ce nimeni nu poate şi nu trebuie să aştepte revenirea din zig-zag-ul existenţial într-o linie dreaptă, o linie a echilibrului şi mersului înainte, fără plecăciuni şi fără priviri care pot număra pietrele dar nici nu îşi dau seama când stelele apun sau răsar, fără a căuta la el însuşi, la propriile dezechilibre, la propriul zig-zag, cel care-l descalifică înainte de toate în faţa propriei existenţe, propriei personalităţi, propriei identităţi. Iar mai apoi acel nucleu al lumii, care este familia, ori cuplul, ca orice altă relaţie care are sens în mersul treburilor lumii, trebuie să-şi vadă motivele pentru care există, să-şi vadă principiile şi să-şi privească existenţa nu doar în ceea ce l-a făcut să existe într-un prezent care se clatină, cât mai ales într-un viitor în care să se poată identifica prin el însuşi, să depăşească efemeritatea clipei, de bucurie sau satisfacţie, pentru ca, trăind bucuria sau satifacţia perenităţii, să redea, celor ce sunt făptuitori şi generatori de fapte şi trăiri, puterea de a putea continua, dacă de bine se arată continuarea, ori, de bine nu este, de a schimba.
Acolo, înainte de toate celelalte ce pot ţine loc de contra-argumente, am identificat eu motivaţiile derutei şi stării contradictorii, din toate punctele de vedere, ale oamenilor lumii de azi. Şi am încercat să privesc detaşat de ideile ultra-mistice, ori de ale celor care se numesc pe ei înşişi terapeuţi, căutând leacuri, dar găsind doar paliative pentru problemele ce-l fac, pe omul zilelor acestor vremuri, bolnav fără boli şi, de multe ori, luptător pentru supravieţuire, otrăvindu-şi viaţa cu diverse aberaţii materiale sau spirituale. Şi va fi vorba, în carte, despre credinţă, într-un fel în care oamenilor le este teamă să vorbească despre credinţă, identificând-o doar cu divinitatea, nicidecum cu el însuşi sau cu semenii lui, despre mîndrie, prejudecată, curaj, ambiţie, despre pozitiv şi negativ, despre un alt înţeles al relaţionării ca pereche şi a ceea ce înseamnă faptele acestei relaţionări. N-am căutat nici conflictul nici confruntarea cu promotorii altor idei, dar ştiu că se vor găsi, dintre ei şi nu dintre cei neangrenaţi în susţinerea unor idei susţinute din umbră de unii ce vor ca tocmai acele idei să se propage, asemenea unui adevăr absolut, că vor declanşa critici conflictuale, rar argumentate cu idei din erudiţia lor ce-i face ştiutori de toate dar cunoscători de mai nimic. Şi asta fiindcă unele idei le pot lua din aşa-zişii pacienţi ce le dau lor satisfacţii materiale, pe faţă, şi satisfacţia de a râde, sau măcar zâmbi, prin spate. Ştiu şi îmi cer de pe acum iertare de asta e o greşeală, cartea aceasta nu se vrea a fi împotriva cuiva!
Şi mai este, pe de altă parte, această carte, o provocare la respect pentru uitatele principii care, puţine fiind, până când nu s-a început dezmăţul ideilor care să le contrazică, să le arate cu degetul a fi nedemne de prezent şi, mai ales, de viitor, au ţinut lumea şi au lăsat pe om sănătos, bolnav doar de bolile care aveau motive să fie boli. Doar cine nu vrea nu vede nu vede bolile ce sunt din om pornite şi din el fiind, leac de la alţii nu au. Şi tot cine nu vrea nu vede lenea, în forma ei generalizată şi nu vede iresponsabilitatea spălată prin şcoli de evoluţie spirituală, şcoli în care de toate se învaţă, dar despre omenie doar se vorbeşte, fiindcă re-iniţieri în omenie nimeni nu face, mai degrabă regăsindu-se fapte în contradicţie...