Schimbări de vremuri

E vremea demolărilor. E vremea când ştirile conţin imagini ale unor demolări. Se pun la pământ case şi fabrici. Munţii noştri arată de parcă uragane nimicitoare au năruit totul în calea lor.

Încet, încet se cam termină lucrurile ce pot fi distruse prin demolare. Dar cum trebuie ca opera de distrugere să continue, s-a început demolarea şi demonetizarea simbolurilor.

Avem un tricolor ce e rupt din curcubeu. L-au vrut unii pătat, dar au existat conştiinţe care l-au purtat alături de inimă, în sensul cel mai real al cuvîntului, pentru a exista şi acum. Dar acum am ajuns ca în inima ţării steagul tricolor să fie arborat numai când este absolut obligatoriu. Altfel, culori ce ne amintesc de Ip, de Trăsnea, de Moisei, de Doja, de Horea, Cloşca şi Crişan, de Crăişorul Apusenilor, flutură şi ne inundă ochii în lacrimi.

Dar răul nu este total. Vin unii dintr-ai noştri şi încep să demoleze simboluri de-a pururi perene. Domnitorii acestor pământuri sunt puşi în lumina reflectoarelor pentru a fi judecaţi doctrinar. Mihai Viteazul este criticat pentru legarea de glie a ţăranilor, uitându-se de prima Mare Unire, merit ce pune în umbră orice greşeală, nu de puţine ori impusă de necesităţile vremurilor. Demnitatea lui Cuza, reformele ce au transformat în consecinţă România reprezintă prea puţin pentru a putea fi mai presus decât urmaşul său, impus, la tron. Apoi, vremurile războiului, legile ce guvernează o stare specială, reprezintă pentru acuzatori doar un nimic atunci când se aruncă asupra Mareşalului cu tot felul de acuze care îl trec în rândul celor mai mari criminali ai omenirii. Şi, mai mult decât atât, cei care au beneficiat de curajul său, uită să spună că părinţii sau bunicii lor au avut parte de tot ceea ce a urmat pentru că El – cel care niciodată nu s-a pus mai presus de interesele ţării, cel care nici de judecată dreaptă nu a avut parte, şi nici loc de mormânt în pământul acestei ţări nu a avut – a avut curajul de a înfrunta pe mai marii vremii şi a-şi urma propria politică.

Şi dacă nu a fost de ajuns să ne demolăm şi miturile conducătorilor, a venit vremea să răstălmăcim Mioriţa. Apoi a venit vremea parodiei, pe Manole, aducându-l în vremurile noastre, punând alături de sacrificiul Anei, drumuri în cramă ori principiul „Merge şi aşa”, doar de dragul scrierii unor vorbe ce se înnoadă, cu pretenţia de poezie a sclipirii de inspiraţie, s-au pus bazele unui podium pe care se urcă cine vrea, cum vrea şi când vrea. Oare dacă podiumul ar fi un eşafod al respectului faţă de ţară ar mai fi atâta îmbulzeală?

Astea sunt vremurile noastre. Demolări, puneri la zid şi „executări în public” sunt necesităţile spectacolelor de imagine. Oameni, ce se vor a reprezenta intelectualitatea zilelor noastre, se coboară în acest grotesc comportament de dragul şi necesitatea prezenţei publice.

Din necesitatea unei pseudo-identităţi, neo-europene, se aruncă la o inventată groapă de gunoi esenţa noastră de români. Uitând de tot ceea ce a însemnat ştiinţa românească pentru progresul omenirii, marii inventatori ce au revoluţionat tehnologii - aducând viitorul mai aproape de prezent - se aşteaptă cu sufletul la gură intrarea în Europa. Venim oare de pe alt continent? Cum se face că toţi, la geografie, învaţă că România este totuşi în Europa. De unde venim de trebuie să intrăm?

Acesta sunt eu. Chiar dacă şi eu am obiceiul de a demola subiecte tabu, nu voi putea fi niciodată convins să particip la demolarea simbolurilor naţionale. Voi crede la nesfârşit în tricolor şi voi păstra lângă suflet stindardul dacilor. Ana lui Manole va fi în conştinţa mea acolo unde este şi Zalmoxe, iar Manole va rămâne pentru totdeauna omul ce a trebuit să îşi jertfească până şi sufletul pentru construcţia durabilităţii umane.

Voi crede fără şovăire în 1 Decembrie.  Domnitorii acestor pământuri, pământeni, de la Burebista până la Cuza, marii bărbaţi de stat, toţi eroii sunt sfinţii de seamă în calendarul Credinţei în România.

Pentru această credinţă a mea puneţi-mă la zid. Dar cel care va avea puterea să dea ordinul de execuţie să fie unul care crede în această ţară măcar atât cât cred eu. Dacă însă nu se va găsi acest om, printre cei care mă condamnă, îmbrăţişati această Sfântă Credinţă. Poate va fi mai bine pentru toţi.

P.S. A existat un nume de ţară care a dăinuit în mentalul social, peste un mileniu. Mihai Viteazul a reîntregit Dacia. Dar, pentru că numele doar era resimţit prin marile cancelarii ca un pericol, ni s-a impus un nume şi o pseudoistorie a formării poporului român. Fără a contesta actualul nume al statului existent pe nucleul Daciei, România, să nu uităm că totuşi în pământul acesta îşi duc somnul de veci oamenii unui popor falnic: dacii, mereu liberi!

conţinutul cartii