Trei cărţi dinspre trecut

Era o zi de martie... 5 Martie 1977... Un vânt rece, foarte rece pentru acea dată, şi direcţia din care sufla, sud-vest, spăla parcă pământul care, cu câteva ore înainte, fusese zgâlţâit de un cutremur puternic... cel mai puternic, după cum se spunea, din ultimii 30 de ani. Îmi amintesc acea zi şi mi-a fost dat ca, pe un caiet de... aritmetică să găsesc scrisă data şi două rânduri:

“Lacrima-i putere lacrima-i durere

Mîine-i mîngîiere restul e tăcere”

Aşa au fost scrise atunci, fără nici un semn de punctuaţie. Poate mâzgălite la repezeală, poate scrise meditativ... nu îmi mai amintesc, pentru că totuşi atunci aveam 9 ani şi 3 luni... iar timpul a trecut...

Am păstrat aceste rânduri în cartea mea şi o consider prima poezie. “The rest is silence” spunea Shakespeare, dar la vremea când eu am scris asta nu îmi amintesc să fi ştiut prea multe despre el. Îmi amintesc totuşi ideea că <toate se uită “mâine”> mă domina şi nu îmi dădea pace... Lacrima reprezenta, pentru mine, durerea, dar poate că o asociam cu puterea de a rezista. Sau poate numai Dumnezeu ştie ce asocieri a făcut atunci gândul meu de copil. Cert este că voi continua să păstrez în suflet aceste versuri cu toată încărcătura lor, simplă, dar totodată complexă.

Răsfoind cele trei cărţi adunate în această triadă a începutului, “Paşaport”, “Inscripţie în Anti-Teze” şi „Picătura de suflet”, se poate lesne observa numărul mare de scrieri aparţinând perioadei mele de elev. A fost o perioadă cu destule greutăţi pe plan social şi material (acel al nouălea deceniu...1982…1986), dar parcă şi una a creativităţii şi a drumului spre devenire. În acea perioadă, poate mai mult ca niciodată, jocul cuvintelor era un mod de a exista, de a continua ceea ce de fapt nu puteai să termini de spus. Prea mulţi încercau să înţeleagă şi ceea ce nu vroiai să spui. Iar eu nu tăceam şi de fapt n-am învăţat niciodată acest verb. În nici un caz nu îi ştiu, nici azi, conjugările sau timpurile... De fapt cred că mi-a scăpat întotdeauna înţelesul lui când mi se cerea să fac asta, dar îl înţelegeam mai mult decât oricine atunci când nimeni nu îmi cerea să tac.

Dar dacă eu tot nu ştiam acest magic, pentru acele vremuri, cuvânt, am împrumutat şi versurilor mele ideea. Şi ele, deşi se tot adunau în câteva caiete ce stăteau cuminţi pe raftul cu cărţi, conjugând la toate timpurile această acţiune complexă: tăcerea. Tăceau nevoind să-şi amintească ceea ce eu văzusem înspre viitor, ceea ce eu urma să trăiesc, ceea ce de fapt se întâmplase doar urmând să se întâmple. Treceam eu şi treceau ele peste praguri, dar încăpăţânarea de a rămâne necunoscute nu vroia să le părăsească şi nici să mă părăsească. Însă, de ce-ţi este frică nu scapi niciodată, spune un proverb, şi...

După 19 ani şi jumătate de la “fatidicul” moment al scrierii acelor rânduri, la îndemnul şi încurajarea, „Omului de lângă mine”, soţia mea, cu sacrificiul şi sprijinul – nu doar material – direct, al ei, strângând o parte din ceea ce am scris într-atâta timp, am ajuns să dau o formă celor trei cărţi, lansate (ultimile două) pe 21.12.06 în Sibiu (Imperium Pub) şi (toate trei) pe 27.01.07 în Bucureşti (la librăria Mihai Eminescu).

A fost o întâmplare să fie trei, aşa cum puteau fi două sau cum putea fi doar una. De fapt inversiunea cu „Paşaport” a fost conjuncturală, dată de renunţarea la o prefaţă elogioasă, hotărându-mă la o scriere proprie, în concordanţă cu ceea ce mă defineam eu la acel moment. Astfel „Paşaport” a ieşit din “calendar”, fiind finalizată la sfârşit de an. Şi, tot datorită acestei hotărâri, cele trei cărţi au devenit egale ca număr de poezii.

Aşa a fost să fie... o triadă. Poate că nici nu se putea altfel. Poate că aşa, sau doar aşa, omni-prezentul 3 (trei) din viaţa mea, din numele meu, din faptele mele, îşi arăta, nestingherit, pregnanţa. Repetând şi repetându-mă, spun că... aşa a fost să fie... Se vor întreba mulţi de ce trei şi se vor întreba alţii de ce aşa de târziu?

Dacă aş încerca un răspuns, oricum ar fi, tot nu pot garanta că este cel real, că este cel corect. Trei au fost pentru că aşa s-au potrivit pe câte o idee guvernantă, ideea titlului... iar momentul apariţiei lor... dacă totuşi prea devreme? Certă este doar aceeaşi simbioză de numere, dacă numerologia este un răspuns pentru unii: 21.12, echivalent cu 03.12... poate doar o simplă coincidenţă, un joc al întâmplării sau... cine ştie ce mai poate fi cu acel 3...

Cartea de faţă, “Triada începutului” cuprinde întocmai conţinutul celei de-a doua ediţii a celor trei cărţi. Am combinat cea de-a doua ediţie deoarece forma primei ediţii nu am putut să o folosesc, pentru a respecta originalul, deoarece nu mai există în varianta electronică, astfel că ceea ce ar fi rezultat nu era reproducerea exactă a celor trei cărţi.

Am învăţat, prin timpuri şivremuri, să nu uit nimic, şi să înţeleg că întâmplarea nu-i decăt o materializare continuă a ceea ce va urma să se constituie în viitorul sensului real. Când ştiam prea multe mă baricadam în aşteptare, de teama reacţiei sociale. Evoluţiile şi involuţiile, ascensiunile şi căderile mi-au dovedit că mai trebuie să uit un cuvânt: frica. Azi nu mai tac şi nu îmi mai este frică. Acesta sunt şi nu ştiu ce m-ar putea schimba… Şi nici cum m-ar putea schimba… Gura lumii doar pământul o astupă, spune vorba din popor. Eu însă am decis să încalc această “convenţie” proverbială şi, fără să ştiu că o sabie nu taie un cap plecat, voi fi cel care nu poate să tacă nici dincolo de moarte. Atât timp cât voi avea un adevăr de rostit, îl voi rosti până ce va fi auzit de cei care trebuie să îl audă şi va fi înţeles de toţi cei care trebuie să-l înţeleagă.

Poate că sunt prea mute cuvinte spuse înainte de citirea gândurilor transpuse în versuri... E cazul să las pe cel ce va citi să mă judece şi, în felul lui, să mă înţeleagă. Iar dacă se şi regăseşte în ceea ce am scris, în “contumacie” mă voi bucura... Până la urmă nu sunt decât transcrieri ale gândurilor celui ce nu vrea alt titlu decât “Un Simplu Om”. Şi care se simte flatat când cineva îi rosteşte versurile spunând despre autor că i-a uitat numele...

Dar dacă totuşi cineva vrea să îl reţină, semnez cu numele întreg, acelaşi cu care semnez această “Carte cu cărţi”, Daniel-Dumitru Darie, <3D>.

p.s. „Dacă tăceai, filozof rămâneai”, ... e vorba care pe mulţi îi apără de faptul că nu au ce spune. Iar alţii, ce înţelepţi se vor, adaugă lângă ideile de viaţă sănătoase că trebuie să „Fii tăcut de voieşti a trăi mult”...

Dar limitările sociale au implicaţii suficient de nocive chiar pentru cei ce impun tăcerea; „Somnul raţiunii naşte monştri” era ideea vehiculată în 1990, plină de realism, mai ales că referirea era directă la perioadele de dictatură (atât la cele nefireşti – regală şi respectiv comunistă, dar şi la cea firească - cea impusă de legile războiului). Are legătură cu tăcerea? Cum oare să se manifeste raţiunea dacă nu e cunoscută?

„Când nu tace unul, nu tac nici cei mai mulţi” – se va înţelege oare că tăcerea, în zilele noastre e mai necesar ca niciodată să dispară?